În
„Ghidul omului de acțiune”, publicat în 1990, medicul Xavier Maniguet
întocmește o listă de mijloace aflate la dispoziția celor care-și trăiesc
existența profesională ca o aventură riscantă: alimentație, dopaj (titlul unui
capitol) și exercițiu fizic. Într-un paragraf intitulat „Pentru un sindrom de
adaptare performant”, doctorul elimină utilizarea tranchilizantelor, însă face
elogiul beta-blocantelor, care „au o acțiune pozitivă asupra stresului
negativ”. Ca un propagandist responsabil, recomanda potențialilor utilizatori
să treacă mai întâi printr-un control medical!
Începând
cu anii ’80, modelul de excelență socială care s-a impus în Occident presupune
performanță, competiție și inițiativă personală. După imaginea antreprenorului
și a aventurierului, fiecare individ este poftit la locul de muncă, în concediu
sau în intimitate să-și conducă destinele ca un adevărat tehnician al propriei
reușite, singura cale de definire a unei identități sociale valorizante.
„Fiecare poate să reușească: e o chestiune de determinare”, scrie Robert
Lafont, inventatorul presei antreprenoriale și un campion al businessului, în
„Cum să reușești de la zero în Franța”. Performanța sistemului presupune mai
presus de toate performanța fiecărui individ.
Stilul
acesta atletic de viață implică asumarea de riscuri și invită pe fiecare să
devină responsabil de toate aspectele existenței lui într-un climat marcat de
incertitudine. „Să știe toată lumea că în economie totul este posibil chiar și
în timpul crizelor. Este ultimul tărâm de speranță și visuri” (1). „Riscant
acum înseamnă sigur” (Risky is the new safe) este titlul unui bestseller
al lui Randy Gage, conferențiar pe teme precum succesul și prosperitatea
financiară.
În
raportul pe care societatea îl întreține cu performanța și concurența, sportul
a luat locul școlii și a devenit o referință majoră de înțelepciune. Ce este o
concurență loială? O competiție. Tensiunea socială dintre principiul egalității
oamenilor și organizarea inegalitară de facto își găsește rezolvarea în spectacolul
sportiv, care prezintă rezultate și ierarhii incontestabile. „Despre ce ne
vorbește, mai exact, sportul în forma lui actuală? Despre universul
câștigătorului și al învinsului, de cine este superior și cine inferior, de
măsura propriilor noastre capacități reflectate de clasamente irecuzabile” (2).
Ne arată că orișicine poate ajunge cineva, indiferent de rasă, sex, clasă
socială. Epopeea ideală a omului obișnuit, care, fără niciun privilegiu din
naștere, se rupe de destinul colectiv al maselor. „Superioritatea campionului
este accesibilă tuturor” (2). Mirajul unei lumi în care justiția este produsul
concurenței și inegalitatea rezultatelor este produsul confruntării dintre
egali și nu a întâmplării sau a bogăției părinților. Inegalitate de merit, nu de
principiu.
Manageri,
lideri și aventurieri: ei sunt atleții reușitei sociale în vremuri în care
„condițiile vieții moderne fac insuficientă simpla participare, după cum
proclamă Pierre de Coubertin. „Trebuie să triumfi, să domini, să urci în cele
din urmă pe podium”, spune doctorul Maniguet. Într-o lume în continuă mișcare,
numai cei capabili să se adapteze pot sesiza oportunitățile.
„Regăsiți
repede gustul acțiunii, voința de a întreprinde” este mesajul unui
antidepresiv. Oricare ar fi efectul psihologic, sedativ, stimulant sau
euforizant, discursul asupra substanțelor psihotrope este legat intim de
concurență. Sunt medicamente dopante pentru membrii societății concurențiale
împinși să-și depășească limitele așa cum sportivul trebuie s-o facă în competiție.
Părăsind cadrul patologicului pentru a se insera în normalitatea vieții,
medicamentele psihotrope devin tehnici chimice de adaptare la un model de
societate: „droguri de integrare” (2). „Prozac-mania” din anii ʼ90 din Statele
Unite o arată bine. Un psihiatru de la Beth Israel Medical Center spunea:
„Oamenii vor să-l încerce. Daca le spui că nu-s deprimați, răspund: „Da,
bineînțeles că sunt” (3). Extraordinară capacitatea umană de „adaptare la
agresiuni psihice și sociale” (4)! Autoasistență acolo unde protecția socială
nu funcționează.
În
1989, a fost inventată logica individului în activitate permanentă –
modafinilul. Acest medicament, utilizat inițial de soldați, tratează
hipersomnia și-ți permite să rămâi treaz 48 de ore, fără efectele adverse ale
amfetaminelor. Profesorul Michael Jouvet, directorul laboratorului care a
inventat molecula, se întreabă în cele din urmă: „Somnul este necesar?. Mi se
întâmplă adesea să-l folosesc când muncesc, ca să am randament” (5). Condițiile
ideologice și farmacologice sunt favorabile apariției unui Stahanov modern.
O
anchetă din 2017 precizează că 66% din medicii rezidenți din Franța suferă de
anxietate, față de doar 26% din populația generală. Toate astea cuplate cu 60
de ore (în medie) de lucru pe săptămână. Interogați asupra consumului de
psihostimulante, 25% din studenții la medicină au răspuns afirmativ, la fel ca
20% din cititorii revistei Nature, în 2008 – in mare parte ingineri,
medici și oameni de știință. Constrângerile la locul de muncă nu mai sunt
impuse de alții, ci sunt interiorizate. „Simțeam că joc în fiecare zi finala
Campionatului mondial”, spune un pacient (inginer IT) într-o consultație de
psihiatrie: „Am obosit să fiu eu” (6).
Necunoașterea
efectelor secundare ale acestor medicamente nu mai poate fi invocată ca
explicație pentru consum. Este și cazul sportivilor de performanță din SUA,
gata să renunțe la 20 de ani de viață pentru o medalie olimpică. Vechea formulă
de tratament pacient naiv–medic luminat nu poate să funcționeze.
Într-un
raport din 1990, mai mulți medici concluzionau că „utilizarea de psihotrope nu
este o soluție pentru problemele de anxietate. Acceptarea acestei situații ar
însemna acceptarea faptului că tratamentul unei boli de societate presupune
consumul de produse care l-ar face pe om să suporte mai ușor situația” (7).
Anxietatea este fața întunecată a cultului performanței.
