Majoritatea sunt de la pacienți care rămân fără prescripție până la următoarea programare (o problemă simplă de matematică de școală primară, pe care sistemul nostru medical încă nu a rezolvat-o), câteva sunt de la alți pacienți îngrijorați de unele efecte adverse sau care nu mai țin minte dacă tratamentul se ia dimineața sau seara; unul dintre mesaje este lung și plin de reproșuri. Un feedback de la o primă consultație, în care pacientul meu a simțit că nu e suficient de ascultat, m-a găsit rece și fără empatie, a fost dezamăgit în așteptări. 

După un moment firesc de uimire și supărare, primul reflex al minții mele e să treacă repede mai departe, să îndepărteze evenimentul, să facă abstracție de el: e reflexul unei minți care are de-a face cu mult prea multe situații și probleme zilnice, care va trebui peste mai puțin de o oră să se supună interacțiunii cu alți douăzeci de oameni și nu va reuși să rămână sănătoasă dacă nu compartimentalizează bine informațiile. 

Am devenit foarte bun la compartimentalizare, nu ai încotro dacă ești medic, îți cresc „pereți despărțitori”. Fac totuși un efort și mă concentrez asupra mesajului, îl citesc de câteva ori și încerc să-mi aduc aminte despre ce consultație e vorba. Atunci când sunt circa o sută pe săptămână, nu întotdeauna aceste informații sunt foarte la îndemână. De data asta reușesc să rememorez întâlnirea, și încerc să analizez unde am greșit de nu am reușit să câștig încrederea omului dinaintea mea. Pun în scenă, în imaginație, toată interacțiunea și elaborez scenarii alternative. Aș fi putut controla unele lucruri, pe altele însă nu. Oare oboseala e ceva ce pot controla? 

Uneori, mult mai rar, primesc și mesaje de mulțumire. Poate că nu sunt rare, poate că nu le observ eu. Cu siguranță trec mult mai repede peste ele – din nou, firesc. Mintea noastră e făcută să dea mult mai multă atenție răului și pericolului decât lucrurilor bune. Nu îmi asum niciodată vreun merit atunci când lucrurile merg bine într-un demers terapeutic. În cel mai bun caz, am avut doar norocul să fiu eu medicul care se afla acolo; ar fi putut fi altcineva, aplicând aceiași algoritmi pe care toți îi învățăm, folosind același stil de gândire a cărui structură de bază nu s-a schimbat foarte mult de la corpul hipocratic încoace.

 În plus, am observat de mult că oamenii care mă consideră „bun” și empatic sunt ei înșiși oameni buni și empatici, și nu fac decât să se vadă pe ei înșiși în reacțiile mele, e un transfer benefic. În timp ce în cazul oamenilor care nu mă văd bun, ei bine, singura mea scuză e că poate că atunci eram obosit și capacitatea mea reflexivă nu era cea mai bună. 

Poate că suferim, mulți dintre noi, medicii, de un ciudat sindrom al impostorului. E un gând pe care încerc să-l cenzurez, căci simplul fapt de a admite această posibilitate constituie o aroganță din care nu am nimic de învățat. Deși, în momentele mele de narcisism, mă gândesc că aș fi putut face mult mai mult în profesia mea dacă aș fi avut timp, dacă aș fi avut curaj, dacă aș fi avut încredere în mine. Am momente de narcisism, așa cum am momente de schizoidie, de obsesionalitate, de evitare, și sper doar că media ponderată a lor nu duce la o tulburare veritabilă a personalității. 

Îmi rezerv alte câteva minute pentru a reflecta la cât de mulți oameni am cunoscut și cum fiecare mă vede în alt fel, de parcă nu aș fi unul, ci zece mii de persoane diferite, pe tot spectrul posibilităților omenești. Un medic nu are de ales, este o persoană publică, nu doar la nivel de proiecții media, ci de întâlniri directe cu oameni aflați la răscruce. Sunt o oglindă spartă în foarte multe cioburi, fiecare reflectând alt peisaj psihologic. E mai mult decât mintea mea poate cuprinde cu adevărat, și mă gândesc, ca Jaspers, că nu știm decât o mică parte din cine suntem. Sper că nu mai mult decât putem duce. Și toate astea înainte să mi se termine cafeaua și singura mea oră zilnică de liniște și pace.