Este amintirea frumoaselor copilării. Este parte din miezul nostru de suflet. Este bucuria de a dărui și de a primi. Este omenia din noi care trebuie să dăinuiască mereu.

Voi relata, în rândurile care vor urma, un obicei înrădăcinat în ani buni la Spitalul de Boli Infecto-Contagioase din Iași. Mama mea, acum în vârstă de 94 de ani, a fost multă vreme contabil-șef, iar pentru un timp, director economic la spitalul menționat. Până în 1987, când a ieșit la pensie, multe Crăciunuri erau precedate de tombole, pentru strângere de fonduri. Ca elevă, studentă, apoi medic tânăr am asistat și chiar am participat la ceea ce a considerat mama că poate fi de folos pentru pacienții care rămâneau în spital și de sărbători. 

Datorită profilului acestei unitați medicale, erau internați, cu fel de fel de afecțiuni, pacienți de toate vârstele, de la nou-născuți până la nonagenari sau chiar mai mult. Pe atunci, bucătăria spitalului era dodată cu toate cele necesare pentru a se putea pregăti mesele, normale sau în biberoane, în funcție de fiecare pacient și de patologia suferită. Era altă hrană la hepatită și cu totul alta la tifos exantematic. Asistenta dieteticiană era răspunzătoare de meniuri. Astea sunt, însă, amănunte care nu au legătură cu ideea acestor rânduri. Am vrut să precizez că mulți copii, cu suferințe fel de fel, nu puteau fi externați de sărbători, rămânând în grija celor de la spital. 

Un salariat inimos colinda saloanele și pavilioanele 

Mama a încercat să aducă un pic de senin în sufletele pacienților rămași prin saloane, copii și adulți. Așa a demarat organizarea tombolei din fiecare decembrie. Salariații care doreau să participe (contribuiau deosebit de mulți) aduceau diferite obiecte, fără valoare materială deosebită. Ele erau puse în pachete numerotate, apoi erau trase la sorți de participanți. Donațiile financiare oferite, fiecare după puteri, erau folosite pentru cumpărarea de dulciuri, portocale, caiete și creioane de colorat, hăinuțe. Și erau oferite chiar de Moș Crăciun. 

Un salariat inimos, plin de voie bună și iubitor de oameni era îmbrăcat în straie roșu cu alb. Purta barbă și desagă și colinda prin pavilioane și saloane, respectând toate regulile impuse de specificul spitalului. Era o bucurie reală pentru toată lumea. Pentru pacienți, mai ales copii, dar și pentru personalul care lucra în acele zile.

Tombola aduna multă lume, salariați ai spitalului sau chiar membri de familie, într-o sală mare, cu mese și scaune, folosită de obicei la diferite ședințe. Se țineau ședințe când nu erau cursuri cu studenții și în amfiteatru. 

Spitalul avea mulți salariați. Cum era o uzină proprie, atelier de tâmplărie, seră cu plante fel de fel, bucătărie, spălătorie, laborator etc., participau mulți la adunarea de fonduri. Bucătăresele spitalului încropeau câteva dulciuri, actori de la Teatrul Național, care făceau investigații de ani și ani la spital, ofereau mici spectacole, gratuit, spre încântarea tuturor. 

Medici și nemedici, care făceau diapozitive prin diferitele excurisii, în țară și străinătate, ne ofereau tuturor, pe un ecran improvizat, imagini din concediile lor frumoase. 

Un portar, cu talent la cântatul la acordeon, se bucura să fie și el în centrul atenției. Cadourile, așa modeste cum erau, primite prin tragere la sorți, stârneau zâmbete sau chiar hohote de râs. 

Cadoul cel mai șugubăț 

Doamna profesor Alla Vâță, un om remarcabil și o profesionistă de excepție, era, pentru mulți, un om mai aspru, mai sobru. Participa, însă, în fiecare an, lăsându-ne să vedem cu toții că era un om obișnuit, cu suflet și multă empatie pentru semeni. 

Îmi amintesc ce tăcere de mormânt s-a instalat în sala plină de rumoare, muzică și vorbe, când, într-un an, pachetul cel mai „șugubăț” a fost ales fix de domnia sa. Ce era înăuntru? Un ardei iute, lunguieț și ondulat, și un cârlig de rufe. Ca la un semn, toți au amuțit. Cu o față zâmbitoare, s-a uitat mult la cele primite. Apoi, cu calm mult a spus: „Ardeiul va merge la bucătărie, poate îl va dori cineva, la ciorbă (medicii de gardă primeau hrană de la spital). Cleștele de rufe va sta într-un sertar, la mine în birou. Să am la ce să mă uit când voi avea zile mai mohorâte. Simțul umorului trebuie păstrat. Ne ajută mult în vremuri de restriște”. Prof. Alla Vâță a rămas cu noi în sală, a râs la glumele celor pricepuți să le spună, ba chiar a dansat un tangou cu un doctor, foc de timid. 

Nu știu câți mai sunt printre noi dintre cei de atunci. Majoritatea au trecut în alte lumi, cu îngeri, cu stele, cu lumină. În ceea ce mă privește, mă uit cu drag în urmă. Am amintiri cu oameni deosebiți, buni, calzi, darnici. Erau mulți salariați la spital, foarte mulți, cu cele mai diferite funcții. Respectul însă îi unea pe toți. 

Cadrele medicale aveau rostul lor. Florarul îngrijea sera și toate spațiile verzi dintre pavilioane, care erau adevărate parcuri în miniatură. Omul în curte se îngrijea de curățenia aleilor și de cei doi berbeci, cu țarc special pentru ei, folosiți pentru anumite experimente de laborator. 

În secția de croitorie se confecționau halatele pentru salariați, salopetele pentru muncitori, lenjeriile destinate saloanelor. Avea spitalul și o bibliotecă impresionantă. Pe lângă medicină, era multă beletristică. Citeau salariații și cei din familiile lor. 

Sectorul de statistică arăta precum o farmacie 

Îmi aduc aminte de sectorul de statistică, zonă dezordonată și prăfuită în multe alte spitale. Acolo era ca o farmacie. Din primul an până în anul cinci, am avut acces să adun date, culese în perioada 1930-1980, despre tratamentul meningitei meningococice. Nu erau calculatoarele de acum. Cu pixuri și creioane am adunat, cu răbdare, ceea ce m-a îndrumat să fac regretatul domn profesor Brauner. A fost multă muncă, dar mi-a fost ușor. Era o arhivă deosebit de curată, cu dosarele bine inventariate, pe zeci și zeci de rafturi. 

Statisticianul era un om remarcabil. Lucrând la teza de licență, am avut ocazia să văd cazuri, în triajul spitalului, despre care am învățat abia în anul șase. Medicul de gardă mă suna în arhivă pe telefonul fix, cum era pe atunci, să cobor la triaj, să văd cazuri mai deosebite: forme ciudate de varicelă, hepatite fulminante, antrax, rabie. 
Contrar multor păreri, nu mi-a fost niciodată teamă să lucrez ore bune, după cursuri, la Izolare. Curățenia și disciplina medicală erau literă de lege. Cine își mai amintește de bromocet? Un dezinfectant românesc, cu o aromă deosebit de plăcută, folosit, în concentrații diferite, de la spălatul corpului uman, până la suprafețe și instrumentar. 

Triajul avea baie specială, cu băiaș, care prelua fiecare pacient care se interna. Era verificat de păduchi, spălat în cadă, apoi primea pijamale strict de la spital. La fel, primea papuci și halat gros, dacă era frig. Cei cu paraziți mergeau în salon cu capelină și tratament local aplicat încă de la triaj. Nimeni nu făcea rabat de la igiena încă de la internare, indiferent de poziție socială sau nemulțumiri.

Amintiri deosebite dintr-un spital ocolit 

Da, am amintiri deosebite dintr-un spital pe nedrept ocolit de multă lume. Nu am mai fost acolo, până acum câțiva ani, când am internat-o pe mama cu COVID. Nu am putut intra în salon, din motive lesne de înțeles. Am văzut însă pavilionul reparat pe afară. 

Mama mi-a spus, la externare, că totul era curat, modern, cu personal deosebit de amabil. Nu o mai cunoștea nimeni, iar numele părea cumva vag cunoscut. S-a întristat doar când a văzut ruinele corpului de clădire unde își avea biroul cu zeci de ani în urmă. Mai mult de jumătate era deja dărâmat, cărămizile goale amintind vag de ceea ce a fost. Chiar nu știu cum este acum și ce s-a construit în loc. Da, viața merge înainte. 

M-aș bucura să știu, așa, cu inimă mai de copil, că Moșul cel Bun nu este uitat. Dincolo de vitrinele ochioase, dincolo de comerțul aferent, dincolo de zâmbetele false și reclamele uneori nu tocmai reușite, vreau ca Moș Crăciun să existe. 

El să existe ca simbol de bunătate și dăr­nicie. Să existe pentru a ne face mai buni, pentru a ne aminti că adunăm lumină în suflet dacă știm dărui. În toate spitalele, Moșul să primească un halat alb, să meargă la căpătâiul fiecărui pacient care-și trăiește sărbătorile în spital. 

Cu durere spun că nu se prea golesc spitalele la sărbători. Eu sunt la pensie de aproape patru ani. Este ceva timp, dar știu bine cum erau gărzile de sărbători și cât de pline erau saloanele. 

Bolile sfidează, parcă, tehnologia și descoperirile lumii moderne. Oameni bolnavi sunt și tot sunt. Chiar și cei mai pesimiști, mai triști, mai „bătuți de soartă”. Tocmai aceștia au mare nevoie de un zâmbet, de o vorbă bună, de un sfat, de o urare de bine. 

Loc special în sufletele noastre 

Real sau nu, Moșul cel Bun are un loc special la noi în suflet. Să ni-l imaginăm cu halat alb pe umeri, la patul fiecărui pacient. Sărbătorile nu aduc bucurie prin toate casele și nici prin saloanele de spital. Spiritul binelui să existe în fiecare dintre noi. Să înțelegem suferința celorlalți. Să încercăm să aducem măcar un strop de lumină în bezna multor deznădejdi. Să credem că Moș Crăciun există și, cu halatul alb pe umeri, să dăruiască speranță tuturor. 

E greu să fii de gardă de sărbători. E tare greu. Dar un zâmbet și o vorbă bună pot aduce alinare. Am știut și am simțit asta în multele sărbători petrecute la spital. Crăciun fericit tuturor! Doamne ajută!    

Dincolo de vitrinele ochioase, dincolo de comerțul aferent, dincolo de zâmbetele false și reclamele uneori nu tocmai reușite, vreau ca Moș Crăciun să existe.