Există oameni, nu prea mulţi la număr, a căror viaţă, deloc lipsită de dramatism şi neprevăzut, ajunge să concureze la statutul de model. Au adunat pe parcurs eforturi, uneori dincolo de limitele omeneşti, riscuri şi eşecuri, împotriviri nedrepte. Toate însă până la urmă decantând valori de necontestat. Unul dintre pionierii nursingului din România, care şi-a consumat strădaniile printre oameni şi pentru oameni, dna Măriuca Ivan, asistent medical principal, propune un asemenea exemplu de
împliniri. (...)
Traseul profesional şi de viaţă al Măriucăi Ivan a fost tumultuos, dar plin de realizări. După ani de experienţe dense, cu deosebire în secţii de Terapie intensivă, avea să participe, alături de alţi colegi, la redimensionarea profesiei lor însăşi, căreia i-au modelat profilul modern, pe măsura celor mai înalte standarde ale vremii. În anii 1990–1992, pe când lucra la Direcţia de Resurse Umane din cadrul Ministerului Sănătăţii, împreună cu colegi români şi experţi străini de la OMS, a marcat dezvoltarea nursingului în România. A contribuit la elaborarea Programului de nursing cu o durată de trei ani, după modelul conceptual al Virginiei Henderson.
Programa didactică de atunci, cu mici schimbări, este acceptată şi astăzi în toate formele de pregătire a nursingului din România. A fost unul dintre artizanii transformării învăţământului liceal sanitar în învăţământ de specialitate postliceal. În acest context, au fost înfiinţate 41 de şcoli postliceale sanitare, câte una în fiecare judeţ. Tot în acest context s-a dezvoltat şi învăţământul privat. Are bucuria că s-a acceptat învăţământul universitar, propus încă din 1990,
dar cu criterii de selecţie şi admitere care nu ţin cont de realitatea românească în domeniu. Ca profesor de nursing, în 15 ani a lansat câteva generaţii ca model de bună practică. Acum regretă retragerea de la catedra de nursing, dar societatea de astăzi consumă mult timp şi mai ales energie. Lipsa continuităţii lucrului început şi bine făcut este distructivă pentru cei care chiar cred în ceea ce fac.
A scris pagini întregi despre profesia „oamenilor în halate albe“. A cunoscut însă dezamăgirea prestaţiilor acestor profesionişti din ultima perioadă.
A creat un model de îngrijiri la domiciliu. A participat efectiv la elaborarea normelor de autorizare şi acreditare a acestor servicii. A muncit enorm să dovedească instituţiilor abilitate beneficiul îngrijirilor la domiciliu.
Nu toate iniţiativele entuziaste de atunci au avut succes.
O stea care a strălucit numai doi ani
În 1995 a luat fiinţă Institutul Naţional de Nursing cu sprijinul Ministerului Sănătăţii şi al Baylor University Medical Center – SUA, alături de care lucrase încă din 1991. Era vicepreşedinte al Asociaţiei de Nursing din România şi referent la Ministerul Sănătăţii. Mult zbucium, lupta cu inerţia multora care nu agreau noile formule de organizare unde simţeau că poate nu-şi vor mai găsi locul. Au fost obţinute burse de studii pentru asistenţi medicali români, viitori profesori la Institut, care s-au format în America, pe o perioadă de opt luni, în patru domenii prioritare: nursing comunitar, nursing psihiatric, management în nursing şi educaţie în nursing. Specialităţi alese cu un scop bine precizat, având în vedere nevoile de îngrijire la domiciliu, schimbarea sistemului de îngrijire a persoanelor cu o probleme psihice, dezvoltarea managementului îngrijirilor şi formarea profesorilor de nursing. Cei 100 de absolvenţi urmau să asigure formarea viitorilor studenţi în toate judeţele ţării, în scopul atingerii unor performanţe internaţionale în domeniu.
Bucuria entuziaştilor a fost de foarte scurtă durată. În 1997, odată cu schimbarea ministrului sănătăţii, totul a fost anulat şi abandonat. Nu au fost luate în seamă importantele investiţii materiale şi umane, anii de efort şi sacrificii, consecinţele benefice pentru milioanele de pacienţi care meritau o soartă mai bună. Factorii politici au sacrificat cu uşurinţă o instituţie reprezentativă pentru alte interese meschine de moment.
Fiecare cu crucea lui
Drept moştenire a unui regim dogmatic şi demagogic în cel mai înalt grad, România ocupa – şi din păcate ocupă încă – primul loc din Europa în ce priveşte numărul de pacienţi internaţi raportat la masa populaţiei. În ţările dezvoltate, unde spitalele funcţionează de regulă în regim de urgenţă, se acordă un sprijin consistent îngrijirilor la domiciliu cu şanse sigure de succes profesional şi costuri de până la 10 ori mai mici. O modalitate raţională şi înalt eficientă de a gestiona banii publici, bugetul destinat sănătăţii oamenilor. Cu rezultate care vorbesc de la sine.
În acei ani, soluţia pentru ameliorarea situaţiei oamenilor bolnavi şi săraci din România a sosit din afară. Dând expresie unei generozităţi consistente, Fundaţia „Crucea Alb-Galbenă“ din Flandra – Belgia a înfiinţat o instituţie similară la Bucureşti, destinată îngrijirilor la domiciliu. Primul director general, în funcţie şi acum, avea să fie Măriuca Ivan. Împreună cu partenerii belgieni, a învăţat să gestioneze resursele umane şi financiare. Fairplay-ul şi profesionismul partenerilor flamanzi i-au dat curaj şi sentimentul tonic de securitate. În primii şase ani cu finanţare flamandă a învăţat cum să facă lobby pentru îngrijiri la domiciliu adaptând, la condiţiile societăţii româneşti, un model flamand cu o experienţă de şapte decenii. Pe parcurs au mai luat fiinţă în ţară alte şase filiale, la Baia Mare, Focşani, Târgovişte, Buzău, Constanţa şi Sibiu. Înfrăţindu-se cu şase regiuni flamande, noile filiale au primit sprijinul necesar spre a porni cu succes la drum şi a ajunge să-şi obţină singure resursele necesare supravieţuirii.
Primii pacienţi, fundaţia bucureşteană i-a preluat de pe lângă biserici şi de la un azil de bătrâni. Încă de la începuturi, Fundaţia a primit un sprijin semnificativ din partea direcţiei Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, care, în 2001, le-a pus la dispoziţie un spaţiu generos unde să-şi poată desfăşura activitatea. Personalul spitalului, de la şefi de clinică, secţii şi departamente până la cel mai mic lucrător, i-a tratat ca făcând parte din familia lor, a spitalului. Medicii au înţeles că Fundaţia „Crucea Alb-Galbenă“ nu poate fi în nici un caz concurent al spitalului, ci un factor de continuitate a terapiilor stabilite şi începute în spital.
Un an mai târziu, în 2002, Spitalul Universitar de Urgenţă Elias le-a oferit, la rândul său, un spaţiu de acţiune în cadrul parteneriatului între Crucea Alb-Galbenă (CAG) şi Asociaţia de Ajutor Mutual din Bucureşti (A.D.A.M.), condusă tot de Măriuca Ivan. În aceşti ani, CAG – împreună cu cele două spitale – a experimentat primul model de externare dirijată. Membrii Fundaţiei au învăţat, împreună cu instituţiile abilitate, să pună în practică şi să dezvolte sistemul de îngrijiri la domiciliu din România.
După şase ani de generozitate flamandă, românii au început să cunoască din plin dificultăţile coabitării cu instituţiile româneşti. Deşi Ministerul Sănătăţii a recunoscut-o, din 2003, ca unitate de utilitate publică, nu a inclus-o în buget, cum era firesc, şi nici nu-i acordă vreun alt sprijin financiar.
Anii 2002–2003 au fost cei mai generoşi pentru îngrijirile la domiciliu. Normele metodologice elaborate de CNAS au permis tuturor persoanelor cu nevoi să beneficieze de îngrijiri la domiciliu şi tuturor medicilor să recomande acest tip de servicii. Din acei ani, normele au evoluat în defavoarea pacienţilor, medicilor şi furnizorilor. La ora actuală, Casa de Asigurări a Municipiului Bucureşti dovedeşte un pronunţat dogmatism şi subiectivism în relaţia cu fundaţia. Se ajunge până acolo încât pacienţi tineri, aflaţi în faza terminală, sunt respinşi ori li se eliberează dosarul peste o lună, două sau trei. Spre exemplificare, Măriuca Ivan îmi relatează o întâmplare care a marcat-o profund. Cu câţiva ani buni în urmă, a cerut şefului Departamentului pentru îngrijiri la domiciliu din CASMB să aprobe cererile pacienţilor în 24 de ore, potrivit normelor în vigoare, şi nu după 30 de zile sau mai mult, când unii dintre ei mai şi pleacă dintre noi. Replica: „Nu vă mai duceţi şi voi la cei care tot mor“. Şocată, l-a întrebat: „Cum rămâne cu legea asigurărilor şi cu jurământul lui Hipocrat?“ Domnia sa i-a răspuns: „Sunt aici în poziţia de a gestiona fonduri, nu în cea de medic“.
O contribuţie substanţială la finanţarea şi dezvoltarea fundaţiei îl are Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, care face eforturi extraordinare să creeze modele în domeniu aducând experienţe străine la diverse foruri, pentru a convinge despre utilitatea şi beneficiul dezvoltării îngrijirilor medico-sociale la domiciliu. De asemenea, merită aprecieri toate consiliile locale ale primăriilor sectoarelor bucureştene. În curând se va alătura eforturilor generale şi oficialii sectorului 4. Alţi doi finanţatori preţioşi completează bugetul fundaţiei. Este vorba despre Fundaţia „United Way“ şi Asociaţia Internaţională a Femeilor (IWA).
În primăvara anului 2009, Fundaţia, alături de Asociaţia de Ajutor Mutual, a încheiat o înţelegere tripartită cu Consiliul general al Primăriei Capitalei, prin Direcţia de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti – pentru dezvoltarea unui centru-pilot de coordonare a serviciilor de îngrijiri la domiciliu din Bucureşti. Aici sunt acceptaţi toţii beneficiarii care nu sunt eligibili pentru proiectele cu sectoarele Capitalei. În cadrul acestui tripartid, beneficiarii primesc servicii de recuperare, îngrijire medicală şi echipamente de recuperare medicală în regim de închiriere.
În cadrul celor 11 programe de finanţare, care asigură existenţa Fundaţiei, o menţiune specială o atribuie Măriuca Ivan prietenilor de nădejde de la debut: Ambasada Belgiei la Bucureşti, prin persoana E.S. domnul ambasador Leo D’aes. În aceste vremuri grele de tranziţie, românii simt din plin sprijinul lor dezinteresat. Partenerii belgieni apreciază la justa valoare calitatea serviciilor medicale oferite de Fundaţie pacienţilor săi, cu nimic mai prejos decât ale colegilor lor europeni. Nu pare atunci un simplu şi formal protocol faptul că, la ultima vizită în România, Alteţa Sa Paula, regina Belgiei, patronul spiritual al Fundaţiei „Crucea Alb-Galbenă“ din Flandra, a invitat-o la recepţia oficială şi pe Măriuca Ivan, directorul general al Fundaţiei „Crucea Alb-Galbenă“ din România, sora mai mică a instituţiei flamande.
Aprecierile colegilor flamanzi nu au fost singurele. În anul 2007, Fundaţia a primit un trofeu din partea organizaţiei internaţionale „United Way“, ca o recunoaştere a celui mai bun program de îngrijiri al anului 2006–2007, în urma selecţiei operate printre 21 de asociaţii profesionale de specialitate.
Mai recent, în 2009, a fost remarcată, drept model de bună practică, de către Fundaţia „Principesa Margareta“, Secţia de îngrijiri la domiciliu.
Cu sprijinul financiar şi logistic al Guvernului Flamand, Mutualitatea Creştină din Belgia şi Anvers şi al CAG România, a fost înfiinţată Asociaţia de Ajutor Mutual Bucureşti, instituţie care poate închiria persoanelor îngrijite de CAGR echipamente medicale de recuperare.
Împreună cu „Equilibre“ şi „Caritas“ şi susţinerea Ambasadei Olandei şi Elveţiei, a fost înfiinţată Federaţia Furnizorilor de Îngrijiri la Domiciliu, cu scopul de a întări reprezentarea membrilor la nivel naţional, de a atrage atenţia factorilor politici asupra acestui important sector al asistenţei medicale. Speranţele s-au dovedit un eşec. Tot în acest context, fundaţia este membră fondatoare a Home Care Europe.
Personalul activ al fundaţiei, format din 18 asistente medicale dotate cu automobile de mic litraj, trei kinetoterapeuţi, doi medici şi trei asistente sociale, asistă în jur de 750 de pacienţi pe lună. Cu circa 100 mai mulţi decât anul trecut. Foarte puţini faţă de câţi ar fi nevoie, precizează dna Mihaela Văduva, directorul de programe al Fundaţiei. Conform legii, fiecare asigurat externat din spital are dreptul la 90 de zile îngrijiri medicale la domiciliu. La aceştia se adaugă, cu regim de permanenţă, pacienţii cu diagnostic de cancer şi accident vascular cerebral (AVC). Dosarul cu actele necesare procurate de pacient sau membrii de familie urmează apoi drumul greoi, cronofag al birocraţiei. În scopul de a veni în sprijinul oamenilor aflaţi în suferinţă, cererea depăşind totdeauna oferta, Fundaţia se preocupă de elaborarea unor programe complementare prin care să se furnizeze un minimum de servicii la cât mai mulţi dintre cei fără sprijin.
A.D.A.M. oferă cu împrumut pacienţilor echipamente medicale la preţuri modice, accesibile deci unor oameni săraci. De la cadre de mers, cârje, scaune şi fotolii rulante la aparate pentru aerosoli etc. Toate pe baza recomandării unui medic specialist.
Privind în perspectivă, în dorinţa de a spori semnificativ numărul furnizorilor de servicii, Mihaela Văduva afirmă că Fundaţia CAG a obţinut, de la începutul anului, acreditarea pentru susţinerea de cursuri de formare profesională pentru îngrijirea vârstnicilor la domiciliu. Cursuri desfăşurate, conform legislaţiei în vigoare, pe durata a trei luni: una de teorie şi două de practică. Se doreşte iniţierea unor parteneriate în acest sens, în primul rând cu Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă. Dispoziţia factorilor politici de a susţine financiar iniţiativa amintită va putea stimula extinderea acestui gen de asistenţă medicală cu investiţii foarte mici şi eficienţă garantată.
Exerciţii de umanitate
Domnişoarele Geta Dür şi Andreea Dina, proaspete absolvente ale Facultăţii bucureştene de Sociologie, au debutat, la Fundaţie, în postura de asistente sociale. În sarcina lor cad obligaţii ţinând de: evaluare, întocmirea documentaţiei, planurile de intervenţie, monitorizare, reevaluare pe parcurs, consiliere. Asistenţii sociali alcătuiesc primul inventar social, sesizând trebuinţele solicitanţilor. Spre a diminua efectele nedorite ale birocraţiei, cele două colege au elaborat un plan propriu de anchete sociale. Foarte tinerele socioloage, cu experienţă socială pe măsura vârstei, au fost şocate, cu prioritate la început, de gradul înalt de mizerie şi neputinţă umană.
Cunoscând zi de zi viaţa mizeră din Capitală, ascunsă celor care se bucură de o existenţă normală, tinerele asistente devin, prin forţa activităţii lor participative, convinse de utilitatea desfăşurării unor programe ample de protecţie socială: extinderea asistenţei la domiciliu, creşterea numărului de cantine sociale, mesele calde la domiciliu, facilităţi pentru persoane cu handicap, sistem de transport adaptat pentru dependenţi şi semidependenţi. Un om politic responsabil, dacă ar însoţi în traseele lui electorale, şi nu numai, asemenea asistenţi, şi-ar putea încărca pe deplin agenda cu sugestii care i-ar onora statutul.
Un oaspete atât de aşteptat
Carmen Ostafe, asistentă medicală, are norma de bază la Secţia de ATI coronarieni a Spitalului „Elias“. Spital de elită. Nu rareori, pacienţi de excepţie. Domnişoara blondă, cu un chip luminos, a tratat pe patul de suferinţă personaje cunoscute precum Ion Iliescu, Fănuş Neagu, Sergiu Nicolaescu. La CAG prestează jumătate de normă. Asistă aici oameni de la celălalt pol social, unde până şi sărăcia doare. Are în grijă 60 de pacienţi, majoritatea vârstnici din cartierele Rahova, Ferentari, Kogălniceanu. Câteva scurte escale, de-a lungul unei zile, dezvăluie o faţă a lumii plină de suferinţe surde, obturate de uşile închise la plecare.
Popasul 1. În apropierea Operei, o curte veche, imobil dărăpănat dintre cele două războaie. Urcăm pe întuneric o scară abruptă. În apartamentul, şi el întunecat şi rece, o mizerie pestilenţială. Cu şase milioane pensie lunară, cei doi bătrâni abia-şi târăsc viaţa de pe o zi pe alta. Tânăra asistentă ar fi trebuit să-şi pună mască de protecţie. Nu-i putea jigni totuşi pe locatari care-şi luminează feţele de câte ori o văd intrând pe uşă. Bătrânul, de 80 de ani, în urma unei plastii la laba piciorului stâng, prezintă un ulcer varicos. Tânăra îl pansează cu grijă. Le măsoară tensiunea: el, 14/9, ea – 15/8.
Popasul 2. Economistă de 87 de ani: „Când vă văd – ne spune – mă simt mai bine. Ştiu că Dumnezeu v-a trimis“. Imobilizată la pat. Coxartroză bilaterală, poliatrită reumatoidă la mâini şi picioare, demenţă senilă. Nu demult, fiind singură, a căzut şi a delirat inconştientă trei zile şi trei nopţi până a descoperit-o o rudă apropiată. Tânăra asistentă îi aduce, cu fiecare vizită, o undă de speranţă.
Popasul 3. Un bătrân de 83 de ani. Din cauza diabetului zaharat, în urmă cu zece ani i-a fost amputat piciorul drept. În stângul nu se poate bizui, deplasarea prin casă o face doar târându-se pe burtă cu cele 85 de kg ale lui. Când ajunge la fereastră, vede cu regret forfota Capitalei. Pentru un fost reporter care umbla pe coclauri, amintirile dor, dor cumplit. Glicemia 125, tensiunea 14,5/8. Supravegherea medicală dă roade.
Popasul 4. Adolescenta de 16 ani, având tetrapareză spastică, deficit motor sever şi impotenţă funcţională severă ne întâmpină cu zâmbetul pe buze din căruciorul cu rotile situat lângă calculator. A suferit recent o intervenţie chirurgicală la coloană, picioare şi genunchi. Asistenta o pansează cu grijă. Vorbesc despre şcoală, unde mama o însoţeşte zilnic, despre comunicarea prin e-mail cu cadrele didactice. Marga învaţă foarte bine, este printre cele mai bune eleve din clasă, vrea să ajungă economist. Ştie că, ajutată de oameni cu inimă, îşi va putea împlini visul.
Popasul 5. Persoana cea mai vârstnică – o femeie de 89 de ani. Pensie CAP de 22,5 lei pe lună. Suferă de maladia Alzheimer din 2003. Nu mai ştie cum o cheamă, câţi ani are, coerenţă zero, nu mai are niciun control. Complet retrasă în lumea ei. Numai când îl aude pe Fuego, cântând la televizor, tresare. Amintiri de demult. În restul timpului, îşi îmbrăţişează cu obsesie păpuşa pe care o ţine la piept. A suferit recent o plagă prin cădere şi necesită periodic pansament. Fiica ei şi-a abandonat familia să-şi îngrijească mama. Bătrâna are somn bun, poftă de mâncare, tensiunea 15/8. Tragedia va mai dura.
Pastile pentru insomnii, pentru coşmaruri. Marele oraş strigă surd din răni deschise.
Pe urmele primului anestezist al lumii
Tânărul medic, rezident anestezist la Spitalul Universitar de Urgenţă, este un personaj mai puţin obişnuit. Spre sfârşitul liceului, oscila în alegerea viitoarei profesii, între Teologie şi Medicină, spre a-şi răspunde la întrebarea care dintre ele îl va aduce mai aproape de Dumnezeu. A ales-o pe cea de-a doua, căreia folclorul specialităţii îi conferă o aură aparte: primul anestezist al lumii a fost Dumnezeu care l-a adormit pe Adam spre a-i extrage o coastă din care să o întruchipeze pe Eva.
Cu Crucea Alb-Galbenă a intrat în legătură în primăvara acestui an. Avea în grijă un caz social: un bărbat de 60–70 de ani, sfâşiat de câini. Era un om al străzii, fără domiciliu. Nu avea unde să-l dirijeze după externare. Întâmplător, până la urmă a decedat. Cunoscând însă viaţa de apostolat a celor de la Fundaţie, a încheiat un contract de voluntariat. Însoţeşte asistentele la cazuri mai dificile unde, graţie calificării sale înalte, poate fi de ajutor. Oamenii cu suferinţe acute îi oferă adevărate lecţii de viaţă. În Chiajna, o femeie de 50 de ani, diabetică, cu piciorul stâng amputat, cu sechele de poliomielită, cu necroze infectate pe ambele fese. Fusese chemat să vadă cum funcţionează canula de traheostomie, să-i panseze plăgile fesiere. Trăia într-o mizerie acută alături de un soţ alcoolic, dar în ochii bolnavei a descoperit, cu uimire şi pioşenie, strigătul surd al dorinţei de a trăi.
La fel, o altă femeie de 45 de ani. După un cancer de colon operat, prezenta acum un anus iliac definitiv, cu metastaze vertebrale care i-au indus o paraplegie secundară. Un germen de la stomă i-a infectat fesele pline acum de escare. Cu toate astea, niciun strigăt de deznădejde. Bucuroasă nespus de vizita medicului şi a asistentei, aşa cum aştepta sosirea preotului care-i alimentează credinţa fierbinte. În asemenea situaţii disperate, tânărul medic s-a simţit el însuşi mai aproape de Dumnezeu.
Şi-a dorit anonimatul. Nu a voit să-şi facă numele cunoscut. Doreşte însă ca, prin exemplul său, aceşti mari suferinzi să găsească mai mult spriijin, mai multă înţelegere printre cei vii şi în putere care nu ştiu totdeauna cât sunt de puternici, cât pot fi de buni.