Prin 2011, în vremea când făceam studii de psihologie socială și când încă se vorbea la seminare despre efectele nefaste ale televizorului, descopeream cartea „Crescuţi digital. Generaţia net îţi schimbă lumea”, scrisă de Don Tapscott, căruia i-am parcurs, ulterior, și alt volum, „Wikinomics” (apărute la Editura Publica, în 2011, respectiv 2010). Dincolo de entuziasmul pe care autorul îl manifesta faţă de noile tehnologii, se prezenta timid și partea negativă, îngrijorările unor jurnaliști și universitari, considerate „cinice”, cu privire la Generaţia Net, cum o numea.

 Îl cita pe interesantul poet și inspirator al unei generaţii, Robert Bly, cu următoarele consideraţii: „Astăzi ne minţim singuri în ceea ce privește renașterea pe care o va aduce computerul. Nu va aduce nimic. Asta înseamnă, de fapt, că neocortexul va sfârși prin a se autodevora”. Și văd, privind pagina cărţii, cât de groasă era linia de creion cu care am marcat respectivul citat. Nu aveam televizor atunci, și de telefon „inteligent” nici nu se făcea vorbire. Acei screenagers, termen pe care-l aflam atunci, au devenit masă a prezentului. 

Despre ei se spunea că vor deveni prosumatori, coinventatori și codesigneri ai produselor, serviciilor și educaţiei. În naivitatea sa, Tapscott îi învestea pe născuţii, crescuţii și făcuţii digitali cu multe virtuţi: dibaci în a distinge între fapte și ficţiune; circumspecţi, nu mai documentează realitatea, ci, dimpotrivă, o chestionează: „«Crede, dar verifică» ar fi un motto bun pentru tinerii de azi” (ai anului când a fost publicată cartea în Statele Unite); cumpărători inteligenţi; gândesc din orizontul valorii; manifestă un instinct natural pentru gândire critică, creativitate, colaborare și lucru în echipă; învaţă să fie, nu învaţă despre; trec lesne de la o sarcină la alta; cei care joacă jocuri video au abilităţi spaţiale mult mai dezvoltate, atât de utile în chirurgie, arhitectură, sculptură și, în general, în domeniul tehnic. 

Chirurgia și jocurile video

Ce mi-a rămas mereu în minte sunt aspectele legate de jocurile video. Că modifică – dar într-un mod benefic – structurile cerebrale: îmbunătăţind coordonarea ochi-mâini, sporesc viteza de reacţie și antrenează vizualizarea periferică. Și, în consecinţă, „pot fi utile chiar și în instruirea chirurgilor”. În 2004 a fost publicat un studiu conform căruia un grup de tineri chirurgi, pasionaţi de jocurile video, care se instruiau în tehnicile laparoscopice, au învăţat extrem de rapid și greșind foarte puţin, în comparaţie cu lotul de chirurgi non-jucători. 

Cercetătorii descoperiseră că „îndemânarea unui chirurg în ce privește jocurile video reprezintă un indicator mai bun al succesului său viitor decât anii de experienţă medicală”. Încă un aspect, dintre cele mai importante, transmis accentuat de volumul „Crescuţi digital”: în alte vremuri „educaţia se limita doar la acumularea de cunoștinţe”, iar actualmente „studenţii pot găsi datele pe care le caută imediat”. Iar ceea ce are valoare este „nu ceea ce știi, ci cum să navighezi în lumea digitală și cum să folosești informaţia pe care o descoperi”. Generaţia Net, continuă autorul, „doritoare să încerce lucruri noi, s-a lăsat absorbită de această tehnologie digitală” și vrea „ca la școală totul să fie amuzant și interesant”. Cea mai bună educaţie a viitorului, profeţea cartea, nu va mai avea loc în școli, ci „în special în cluburile de robotică și pe internet”. 

Forma de masculinitate 

După un deceniu și aproape jumătate, se constată că fisura dintre această retorică entuziastă și realitate s-a constituit în ditamai gaura. Valurile nivelatoare ale unisexiștilor se extind, până când ajung să venereze o mixtură: „crispy shaorma”. Preamăriţii Generaţiei Net pot să emită astfel de sloganuri pentru un lanţ internaţional de fast-food, prezent (din nefericire) și la noi: „Respect shaorma. Respect pofta #pebune”. Shaorma a câștigat respectul minţilor formate de internet. Această declaraţie de poziţionare faţă de shaorma e noua formă de masculinitate. 

Cum a împuternicit și eliberat Edward Bernays femeia anilor ’20 ai secolului trecut? Ţigărilor, până la acel moment asociate bărbaţilor, le-a dat un alt sens, devenind Torches of Freedom, „torţe ale libertăţii”. Printr-un eveniment de relaţii publice, meșteșugit aranjat, ţigara s-a transformat în simbol. În numele egalităţii de gen, acest „pionier profesionist al minţii colective” a generat o dezvoltare fantastică a industriei tutunului. Shaorma e torţa bărbaţilor de la noi. Doar o societate de adolescenţi, de imaturi, simte că-și recâștigă masculinitatea pierdută mușcând, pe la colţuri, din lipia umplută și înfășurată în hârtie cenușie. 

Înainte de cartea lui Robert Bly, „The Sibling Society” (1996), psihanalistul Alexander Mitscherlich, în volumul „Auf dem Weg zur vaterlosen Gesellschaft: Ideen zur Sozialpsychologie” (1963), argumenta fenomenul deprecierii autorităţii tatălui și chiar al dispariţiei sale. Tatăl a fost substituit de forme surogate. Societatea tatălui absent, înfometată după tată, înfulecă pseudo-simboluri și speră a-și potoli nesaţul. O foame veche și neostoită. Manifestă respect pentru ceea ce pare a o hrăni: shaorma, obiectul lipsei, falusul simbolic. Și, preţ de câteva minute, cât este consumat, îi fură prezenţa.