Cuvintele nu trebuie lăsate să moară. Mai ales când sunt scrise de o tânără care speră. De o rezidentă, proaspăt reîntoarsă în spital după concediul de creștere a fetiţei sale. Nu am vrut să las să se scufunde în hăul reţelei sociale cele scrise de fosta noastră studentă, pe care am
apreciat-o dintru început.

Am simţit în postarea ei, scrisă într-o sâmbătă seara, aproape de miezul nopţii, o încercare de-a se elibera de durerea ce-o încolţise. Scandalul care ocupă de o vreme paginile ziarelor și ecranele TV, cel legat de stimulatoarele cardiace extrase de la decedaţi și remontate unor pacienţi care, chipurile, aveau nevoie de ele pentru a supravieţui, a tulburat-o profund pe tânăra rezidentă.

Redau cuvintele pe care le-a scris: „Și-așa încrederea oamenilor în personalul medical este șubredă, și-așa medicii sunt terfeliţi de oricine, oriunde, oricum, de la cel mai puţin școlit în sus... Încerci și încerci să te încurajezi că vei fi totuși de folos cuiva, pentru a face bine, căci așa apare satisfacţia și pentru tine, ca medic. Sunt ani de învăţat și de sacrificii în spate, și nu toată lumea e dispusă să treacă prin ele. Încerci să nu mai asculţi, să nu mai citești comentarii care condamnă medicii în tot felul, pentru că aceste lucruri rănesc, și rănesc tare. Și-apare așa ceva... și ţi se face silă și îţi vine să treci în cealaltă tabără...”.

M-am uitat și la reacţii și, mai ales, la comentarii. Un angajat al Ministerului Afacerilor Interne și unul al Ministerului Sănătăţii au replicat. „Întotdeauna vor exista și astfel de oameni. Nu are rost să te enervezi. Cât despre ăștia, dacă chiar au făcut ce susţin procurorii... sunt niște gunoaie și atât.” A fost analiza unui poliţist, pe când un chirurg i-a transmis că „Nu există doar oameni buni. Dar există și oameni buni”.

„Gratis, mamă-soacră...”

În Scena 10 din „Titanic Vals”, Spirache, un funcţionar la prefectură, încântat, dar simţindu-se inconfortabil pentru pălăria nouă cu care se înfăţișa acasă, se bucură când Gena, fiica din prima căsătorie, i-o observă și chiar i-o laudă.

Dar, surpriză! Cei 400 de lei pe care i-a dat lui Măgeanu, al cărui client era de un pol de ani, i se par Genei o sumă enormă. Se păcălise, pentru că la Stăciulescu, cum avea să descopere ulterior tranzacţiei, putea să o cumpere cu 100 de lei mai puţin. Fiicei sale Miza (Sarmisegetuza) îi spune că a dat doar 200 de lei. Intră și Dacia, actuala soţie, în faţa căreia mai taie 100 de lei din preţ, „o adevărată pomană”.

Jocul banilor se oprește în faţa Chiriachiţei. Șocată deja de culoarea verde a pălăriei, soacra Chiriachiţa nu ar mai fi tolerat să afle că Spirache a putut să o și cumpere. Dezolat, ca să iasă din situaţie, acesta îi răspunde: „Gratis, mamă-soacră... Gratis! Mi-a dat-o subprefectul de la frate-său, advocatul, care a murit săptămâna trecută... Da’ e nouă de tot... Defunctul n-a avut vreme s-o poarte, c-a murit prin surprindere...”.

La așa ceva nu se aștepta Chiriachiţa. Fulgerând de supărare, nu mai voia să-l aibă prin preajmă: „Ptiu! Bată-te Dumnezeu, Doamne iartă-mă, c-aşa-mi vine să-ţi zic... Trebuie să fii tu care să-ţi închipui că eu o să-ţi permit să porţi pălăriile morţilor... Să nu te prind cu ea în cap, că te dau afară din casă...”.

Unde se cuibărește sufletul

Păstrăm multe de-ale celor repauzaţi. Rude sau nu. Unii trăiesc pentru că alţii au murit și, graţie mărinimiei celor rămași, poartă în trupul lor o inimă sau o părticică din cel plecat. Ceva trece în ceilalţi atunci când noi părăsim lumea asta. O părăsim numai când nu am trecut în ceilalţi.

Pentru că, judec eu, auzind de atâtea ori expresia preotului „s-a mutat la Domnul”, eu cred că sufletul celui drag se mută nu la Domnul, ci se cuibărește în cei dintre care s-a dus trupul lui. Purtăm în noi, fără să știm asta, sufletele celor din familie și ale celor pe care îi iubim sau preţuim.

Are Edward de Bono o carte foarte cunoscută și utilizată de psihologi: „Șase pălării gânditoare”. Simbolic, consider eu, purtăm atâtea pălării, dar iubitoare, ale celor pe care încă-i mai ducem cu noi în gând. Nu mi-a fost deloc teamă ori să am o reacţie de repulsie, manifestată de mulţi, să duc cu mine și pe mine ceva ce i-a aparţinut unui defunct. Însă nu mi se pare firesc, dacă e să mă gândesc la rezidenta de care am pomenit, să poarte cu ea pălăria lăcomiei unora dintre cei care profesează o meserie înspre care ea a privit odinioară cu încredere.

În Slujba înmormântării, pe care am ascultat-o de atâtea ori în viaţă, preotul rostește, la căpătâiul mortului, aceste vorbe: „Întoarce ochii mei ca să nu vadă deșertăciunea; în calea Ta viază-mă!”. Moare ceva din tine când afli grozăvii ca acestea despre care a scris tânăra doctoriţă. Am simţit postarea ei ca o „tânguire de îngropare”.

Nu fu niciodată medicina așa cum își închipuia ea atunci când se pregătea pentru facultate. E doldora istoria medicinei de indivizi, chiar minţi briliante, care au ucis sau au recurs la metode barbare, pentru a realiza ceea ce-și puseseră în minte. De multe se va tulbura pe calea ce s-a angajat. Nu știu dacă ei să-i transmit un mesaj sau poate acelora care se lasă duși de înavuţire, în faţa patului celui ce agonizează.

Pentru ei, dar, în fapt, pentru orice făptură omenească, e bine să rostim acestea, din Glasul al treilea al stihirilor lui Ioan Damaschin, monahul, din Slujba înmormântării: „Deșertăciuni sunt toate cele omenești. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţește mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier”.

Citiți și: Timișoara, la 34 de ani – o șansă și pentru sănătate?