Nimeni, probabil, astăzi, n-ar fi putut să scrie mai bine o istorie a
fiziologiei româneşti decât prof. dr.Francisc Schneider, membru al
Academiei de Ştiinţe Medicale. Şi nu numai pentru că de peste jumătate de veac şi-a
închinat viaţa în exclusivitate acestei vechi şi importante discipline de
sinteză a biologiei şi medicinii, ci şi pentru faptul că meritele sale
profesionale şi calităţile sale umane i-au asigurat, de-a lungul acestui arc de
timp, respectul şi simpatia tuturor şefilor de şcoală ai domeniului, ale
elevilor şi colaboratorilor acestora. Este invitat şi primit cu simpatie ori de
câte ori se află oficial – ca organizator de reuniuni ştiinţifice, ca redactor
fondator al revistei „Fiziologia/Physiology“
– sau ca vizitator în oraşele universitare cu facultăţi de medicină noi sau din
cele cu tradiţie. I se apreciază calmul, tactul diplomatic (când e cazul şi
adesea în breasla noastră este), înţelepciunea. În plus, contează şi faptul că
opera sa ştiinţifică este recunoscută: deţine priorităţi în cercetare, precum
cel din fiziologia respiratorie, cardiovasculară, a efortului fizic şi a
adaptologiei. Cărţile sale: „Bronhomotricitatea“ şi „Clinical Physiology of the
Venous System“ (Kluver Academic Publishers, Boston, 2003) au fost distinse cu
premii ale Academiei Române, iar un număr mare dintre articolele pe care le-a
semnat ca prim autor au apărut în reviste cotate ISI. Vizitele sale devin
astfel nu numai un prilej de bucurie colegială, dar şi de cunoaştere nemediată
a istoriei şi problematicii fiecărui colectiv de fiziologi.
Cartea zveltă, de vreo 65 de pagini, apărută în 2011 la „Vasile Goldiş
University Press“ (Arad), pe care a intitulat-o FIZIOLOGII, corespunde cum nu se poate mai bine stilului de
redactare în care autorul excelează, caracterizat prin conciziune şi precizia
afirmaţiilor, care se regăseşte până şi în volumele sale de eseuri. După ce în
paginile capitolului „În loc de introducere“ explică etimologia din greaca
veche a cuvântului „fiziologie“ şi faptul că acesta a fost utilizat pentru
prima oară în 1542 de Jean FranÎois Fernel, încearcă o definire cât mai exactă
a arealului de preocupări ale acestei discipline fundamentale. În continuare,
punctează etapele parcurse de fiziologie ca ştiinţă, începând cu „părintele“
acesteia – William Harvey, „care prin descoperirea circulaţiei (Mişcarea inimii şi a sângelui) a pus
bazele ei ştiinţifice“. Enumeră în continuare, între alţii, pe: Bartholin,
pentru elucidarea circulaţiei limfei; Malpighi, care descrie vasele capilare;
Lieberkühn – glandele intestinale; Lavoisier, care defineşte respiraţia şi
schimburile respiratorii; Poiseuille – măsoară primul presiunea arterială;
Bowmann – descrie circulaţia renală; Helmholtz – care măsoară viteza influxului
nervos. Trece apoi la prezentarea cronologică a personalităţilor ştiinţifice cărora
le datorăm fiziologia modernă, începând, fireşte, cu Claude Bernard, cel care
elaborează noţiunea de secreţie internă şi descrie funcţia glicogenică a
ficatului, dar şi savantul care a introdus în studiul medicinii experimentul,
enunţând criteriile generale ale medicinii (şi biologiei) experimentale. Urmează
nume care, în mod firesc, ar trebui să ne fie cunoscute şi să ni le reamintim
cu recunoştinţă pentru meritele ştiinţifice ale purtătorilor lor, precum: Broca
(localizează centrul vorbirii pe scoarţa cerebrală), Mecinikov (fagocitoza),
Ramón y Cajal (descrie structura neuronală a sistemului nervos), Pavlov
(digestia şi glandele digestive), Landsteiner (descoperă grupele sanguine),
Einthoven (inventează electrocardiograful), Korotkov (elaborează metoda
audiometrică a tensiunii arteriale), Paulescu (descrie efectul hipoglicemiant
al extrasului de pancreas, pancreina), Selye (teoria stresului), Palade
(ribozomii), Gh. Benga (descoperă canalele pentru apă – aquaporinele). Citarea
mea exemplificativă este, desigur, incompletă. Capitolul ulterior cuprinde un mănunchi
de reflecţii asupra „Fiziologiei secolului XXI“, cu explicarea succintă a
teoriei haosului şi a fractalului („reglarea frecvenţei cardiace poate fi
considerată ca un proces fractal“). După „Precursorii fiziologilor români“, un
amplu şi poate cel mai util ca informaţie capitol, inclusiv pentru
iatroistorie, este cel consacrat şcolilor de fiziologie din România (cu amănunte
asupra creării şi... desfiinţării Institutului de Fiziologie), a funcţionării
catedrelor acestei discipline din facultăţile existente până în anul 1990,
ulterior şi a celor de la noile unităţi de învăţământ superior medical apărute
la Arad, Constanţa, Oradea, Sibiu, Braşov, Galaţi ori, în Bucureşti, Facultatea
„Titu Maiorescu“, cu enumerarea şefilor de disciplină şi a colaboratorilor
acestora.
Peste 20 de micromonografii, cuprinse în capitolul final, „Mari personalităţi
ale fiziologiei româneşti“, încheie această nouă scriere a dlui prof. dr. Fr.
Schneider, interesantă, din punct de vedere documentar şi, în egală măsură,
instructivă. Putem descoperi chiar informaţii inedite despre: Ion Athanasiu
(1868–1926), N. Paulescu (1869–1931), Daniel Danielopolu (1884–1955), Ion I. Niţescu
(1885–1975), Vasile Răşcanu (1885–1980), Marin Popescu (1896–1966, pe care
autorul îl consideră ca pe unul dintre maeştrii săi), Iuliu Niţulescu
(1895–1975), Grigore Benetato (1905–1972), Ioan Cotăescu (1915–1995), Ion Baciu
(1921–2004), Ion Haulică (1924–2010), Geza Deutsch (1928–2010), Petru
Derevenco, Valeriu Neştianu ş.a. În lipsa ilustraţiilor, coperta reproduce
fotografiile câtorva fiziologi români, între care Ioan Athanasiu, Vasile Răşcanu,
N. Paulescu, D. Danielopolu, Gr. Benetato, V. Neştianu.
La o conferinţă de fiziologie, văzând în sală mulţime de tineri, autorul
îşi pune întrebarea: oare aceşti tineri îşi cunosc rădăcinile, „părinţii
hipocratici“, „giganţii de odinioară“ pe umerii cărora se ridică? Ca răspuns la
această retorică întrebare, autorul s-a decis să scrie cartea: „Evocarea se impunea, cu atât mai mult cu cât
la unii, din rândurile celor ajunşi în frunte din noua generaţie, a apărut
ideea malefică «Istoria începe cu mine!».“ Or, lucrurile stau cu totul altfel...
