Într-o perioadă formativă a carierei mele, să fi fost anul 2007, am fost expus unei idei năstrușnice. La una dintre școlile pe care le frecventam apăruse o catedră nouă, în acel an, al cărei scop părea – la primă vedere – idiot. Se numea „știința transferului de cunoștințe”, KT (knowledge transfer, în limba engleză) sau TdC (transfert des connaissances, în franceză).  

Mai glumeam cu colegii, în pauza de prânz, că e un „cash grab”, adică un mod de-a mai stoarce niște bani din granturi. Vrei să transferi cunoaștere? Citește! Noi ne ocupam cu partea de „evoluție a cunoașterii”, adică produceam cercetare originală. Asta însemna o muncă sisifică de analiză, recenzie de studii, construcție de doctrină, metodologie, verificări matematice ș.a.m.d. O bună parte din studiile publicate ajungeau mai departe prin malaxoare de informații. Cu toate acestea, pe lângă noi se strecura un fenomen imperceptibil care – s-ar putea – explică lumea de azi, cu toate bizareriile ei, dezinformarea, noul analfabetism cu asistent AI ș.a.m.d. 

Lumea se digitaliza. Oamenii nu prea mai aveau timp să citească, să își facă abonamente la jurnale medicale. Ceea ce odinioară era un „sine qua non” al profesiei, ba mai era și un tabiet burghez, să primești The Lancet, The New England Journal of Medicine, JAMA etc., se ducea treptat pe apa sâmbetei. Analize la acel moment încă obscure arătau că din întregul corp de cunoaștere dobândit anterior, cel puțin zece ani, mai puțin de o treime ajungea la patul bolnavului. 

I se mai spunea și sindromul „further research is needed” (e nevoie de cercetări ulterioare) prin care sperai că recenzorii cercetării tale te vor lăsa publicat, fără pretenția c-ai spart codul și următoarea stație e premiul Nobel. Drept urmare, asta făceam, „further research”. Câtă vreme o chestie are „nevoie” să continue a fi cercetată și nu-i dovedită dincolo de bănuieli rezonabile, n-o putem transfera. Rămâne la coada medicinei. Transferul de cunoștințe/KT spera să identifice metode de „fast track” sau cum să promovezi idei mai repede către aplicația lor, către acțional. 

Am avut o reverie, săptămâna aceasta, când m-am uitat pe un raport privind implementarea Legii 140/2022 publicat de CSM (Consiliul Superior al Magistraturii). O idee bună, anume trecerea de la o paradigmă comunistă a „interdicției” către una umanistă de „măsuri de protecție” a persoanelor cu dizabilități psihologice și intelectuale, la trei ani de la punerea în practică, a eșuat, deocamdată, în practică. Ce a făcut CSM, însă, a fost să eviscereze respectivul eșec și, în flagrantă încălcare a unor principii cerute de CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) prin decizii împotriva României care au subsidiaritate, să recomande revenirea la „sistemul dinainte”, în care evaluarea nu era medico-psiho-socială, ci medico-legală. 

Cei de la CSM, respectiv Consiliul Superior de Medicină Legală, n-au trecut printr-un proces de KT. Trăiesc încă în lumea veche. În această lume veche, tot ce-ai de făcut e să îngropi situația prin comisii. De ce să dezvoltăm servicii noi, comunitare, pentru oameni a căror autonomie merită promovată, dacă-i putem pune sub tutelă, direct, pe toți, și să rezolvăm situația „pe hârtii”? Dacă mă sperie ceva, și pe mine nu mă sperie mare lucru, e birocrația autentică, adică tirania hârtiilor. Eu nu vreau să ajungem să facem medicină pe hârtii, de dragul hârtiei. 

Sunt multe, prea multe boarfe și hârțoage. Și-ar trebui să fie mai puține. Pe de altă parte, „simplificarea hârtiilor” n-are voie să încalce drepturile omului, n-are voie să prejudicieze persoana. Nu toate hârtiile sunt rele, nu toate tăierile sunt bune. Diversificarea măsurilor de protecție e un „must”, o obligație de țară pentru România. Și chiar de ne-o fi greu, după votarea Legii 140/2022, n-avem voie să facem pasul înapoi. E musai să mergem înainte.