România s-a confruntat, în doar câţiva ani, cu mari mișcări de mase de oameni care-au poposit pe teritoriul ţării.

Totul a început cu pandemia de COVID. Pentru întâia dată de la Primul Război Mondial, milioane de români s-au întors în România, fugiţi din vestul Europei, îndeosebi din Italia, Spania, Marea Britanie. Au fost zile când în ţară intrau peste 100.000 de conaţionali. În doar câteva luni, retro-migraţia a atins un palier de dimensiunile populaţiei Capitalei. Toţi acești oameni au interacţionat la un anumit nivel cu autorităţile statului român, măcar printr-o chichiţă administrativă. După care lucrurile au continuat, cu războiul din Ucraina. 

De această dată am văzut sute de mii de oameni fugiţi din calea războiului. La început a fost un veritabil tăvălug, după care un flux continuu de câteva zeci de mii de oameni pe lună, majoritatea trecuţi pe la frontieră, dar și oameni necăjiţi, care-au luat calea munţilor din nordul ţării noastre. În continuare, la doi ani de la începutul conflictului militar, România are cam 100.000 de ucraineni pe teritoriul naţional. Și aceștia interacţionează, cumva, și cu sistemul de sănătate.

Anul trecut, spre final, s-a decis aderarea României la spaţiul Schengen aerian și naval. Dincolo de declaraţiile politice, e o chestiune de timp până vom intra în spaţiul Schengen terestru. Pentru asta, România s-a angajat să respecte întru totul acordurile de la Dublin. Acestea prevăd, inter alia, asigurarea procedurilor de refoulement (repatriere) în cazul migranţilor ilegali identificaţi în ţările de destinaţie, într-o primă fază la poarta de intrare în Schengen. Recte, dacă vor fi intrat prin România, vor fi readuși în România, în pregătirea întoarcerii lor în ţara de origine, sau păstrarea lor sub o formă de protecţie pe teritoriul ţării noastre. 

Toate acestea sunt schimbări într-o lume a cărei temperatură magmatică a crescut de la an la an. Sistemul nostru medical, deși inimos și pe alocuri iscusit în a găsi soluţii ingenioase la probleme spinoase (cum ar fi traducerea actelor medicale, sau folosirea traducătorilor unde limba e o barieră, sau – la capătul celălalt – concatenarea migranţilor într-o axă medicală oarecare), n-a fost până acum deschis unei conversaţii constructive despre medicină și migraţiune. Tot ce-am știut noi a fost să pierdem doctori și să fim pepinieră de cadre medicale pentru Europa. La fel de bine, ne-am temut și suferim pe undeva de posibilitatea că vine ziua când românii vor fi trataţi de „medici de import”. 

Caut să trasez aceste linii mari, într-un spaţiu altfel restrâns, suficient cât să dau ghes minţii cititorului să se pună în perspectiva prezentului, dar și a viitorului. Nu am fost niciodată o insulă, dar devenim, treptat, permeabili la un viitor în care demografia s-ar putea schimba. Avem deja forţă de muncă, în multe domenii, formată din cetăţeni cu drept de rezidenţă, cu permise de muncă, dar care vin din alte ţări – uneori îndepărtate. E vremea să discutăm cumpătat despre cum ne creștem capacitatea de-a îngriji acești oameni. De oriunde ar veni, dreptul lor de acces la servicii medicale e același. Prin destin, medicina e un luminariu al civilizaţiei. Jurământul nostru hipocratic ne obligă să nu facem distincţie între oameni, cât să le înlesnim obţinerea asistenţei. Iar cuvântul „migrant”, departe de-a presupune doar acea persoană care-a decis să cutreiere lumea, ascunde multă durere. Ascunde vulnerabilitate, precaritate. Ascunde un chin. Drept urmare – cu atât mai mult – e musai pe undeva să adresăm acel chin, și să construim poduri empatice către sănătatea migrantului.