Dr.
Otilia Ţigănaş este de 23 de ani medic
de familie în Hăşmaş, o comună aflată la 84 km de Arad. Locuinţa medicului este
partea din spate a clădirii în care se află şi cabinetul. Desigur, nu fără
grădină, pomi fructiferi, foişor, leagăn, „cum cere eticheta“. Interlocutoarea
noastră nu crede că există „comune bune“ şi „comune rele“, ci, mai degrabă,
comune „aşa cum faci să fie ele cu tine“.
– Cum se creşte un cabinet de medicina
familiei în mediul rural?
– Hăşmaşul e o comună mică, în jur de 1.250 de
locuitori împrăştiaţi în şase sate. Nu-mi stricau şi mie vreo 2.500! Dar m-am
străduit să-i dau praxisului preţ şi prin servicii private. Am început prin a
investi, fără milă, banii familiei, într-un spaţiu care nu-mi aparţine – îl deţin
în comodat. Prima mare investiţie a fost în propriul confort: renovare de sus
până jos, tâmplărie, pereţi, încălzirea centrală pe cazan cu lemne a întregii
clădiri, propria reţea de apă şi canalizare, baia dotată de la zero etc. Mi-am
spus, asumându-mi riscurile şi punând frână zgârceniei, că atâta timp cât eu mă
simt bine în spaţiul meu, voi putea şi să muncesc bine. Altminteri nu. În jeg şi
frig şi WC la capătul curţii, dar cu bani în cont şi apartament la Arad, aş fi
dat bir cu fugiţii din Hăşmaş foarte rapid! Două condiţii ale succesului au
fost vitale: susţinerea familiei şi raportul excelent cu autorităţile locale.
Pentru că a doua mare investiţie a fost cu ajutorul autorităţilor, am obţinut
finanţare de la o companie, în valoare de 50.000 de lei la acea oră, proiect câştigat
prin grija primăriei. Banilor li s-a adăugat voluntariatul meşterilor locali. Aşa
am extins cabinetul în întreaga clădire, s-a montat tâmplărie termopan,
extinderea gresiei, a faianţei, a zugrăvelii lavabile, circuitele electrice
noi, chiar aparatură – EKG computerizat, glucometru, colesterolmetru, aparat
pentru INR, sterilizator, trusă de mică chirurgie. A treia investiţie a fost
una moral-umană, în profesionişti. Am ales atent specialişti din absolut toate
specialităţile, pe care i-am căutat personal. I-am vizitat la cabinet pe
fiecare. Am făcut ca plecarea pacienţilor mei la oraş să nu fie una
impersonală, aruncare pur şi simplu în sistem. Ştim că-i sinucidere curată.
Fiindcă sistemul e o noţiune abstractă, e dizarmonic, schizoid, şi atunci
devine obligatoriu să-ţi salvezi pacienţii, creându-ţi un mic sistem propriu,
extrem de ordonat şi bine informat. Unul conex celui mare, subiect de „Moartea
domnilor Lăzăreşti“.
– Ce probleme specifice are un medic de
familie care lucrează la ţară?
– Dar sunt anumite condiţii care cred că
influenţează decizia de a sta la ţară. Prima este familia, adică soţ/soţie,
copii. Greu de făcut performanţă şcolară, instruire bună a copiilor mici într-o
comună. Patru ani eu am locuit aici, iar soţul la Arad cu fiul, „ca băieţii la
cămin“, ca să facă fiul un liceu de top. A doua condiţie este raportul cu
autorităţile locale. Extrem de păguboase sunt duşmăniile, bătăliile fără
învingător şi, mai ales, luptele fără miză. Orice mică bătălie în sat trebuie
să aibă o miză concretă, să ştii exact ce vrei să obţii, pe puncte, iar când ai
obţinut, să te potoleşti. Miza să nu fie, în niciun caz, respectul. Respectul
nu se capătă în război, ci în vreme de pace! Este importantă capacitatea de
adaptare a medicului. Nu-i oportunism. Eu o numesc inteligenţa adaptării. Nu
are ce căuta aroganţa şi lipsa empatiei. Ce diferenţiază satul de oraş, din
perspectiva medicului de familie? Latura umană, psihologică. Comunitatea
închisă, mică, în care toţi se ştiu pe toţi, lucru care poate deveni deopotrivă
handicap şi „glorie“. Doar de medic depinde încotro înclină balanţa. Pentru că
e cel mai uşor să schimbi ceva în tine. Mult mai uşor decât să schimbi un sat
întreg, un primar sau un consiliu local. Chit că, probabil, ai putea schimba şi
primarul sau consiliul, dar cu nişte costuri de coronare uriaşe şi cu glorie
perisabilă! Nu-i recomand medicului de familie rural patima politică, dar nici
dezicere totală. Orice exces de spirit justiţiar devine păgubos. Nu există
comune bune şi comune rele, există comune „aşa cum faci să fie ele cu tine“ şi
mă refer strict la medicii nenavetişti, care decid să fie membri reali ai
satului.
– Ce rol joacă medicul de familie în educaţia
pentru sănătate? Există programe de educaţie pentru sănătate în comună?
– Fac educaţie pentru sănătate zilnic, mult,
des şi răbdător. Dar nu plătit, nu cuantificat în puncte şi nici ca verigă a
unui program organizat. Cu direcţia n-am nimic comun, iar primăria mă ajută
tehnic, practic, dar nu în programe. De exemplu, farmaciile rurale limitrofe
mie au, cred, cele mai mici achiziţii de antibiotic din judeţ, săracele. Eu duc
o luptă acerbă împotriva antibioticului dat aiurea. Îmi asum propriul „deranj“,
adică explicatul jumătate de oră de ce nu, care e mult mai consumptiv decât să
emiţi un Rp cu Augmentin, tăcând. Nu contenesc telefoanele bâzâitoare ale
mămicilor cu copii febrili „Doamnă, dar iarăşi i-a urcat temperatura la 38 de
grade!“. Răspund apelurilor şi zic calm: „Era de aşteptat, mai dă-i 2,5 ml
ibuprofen, o compresă pe frunte şi ai răbdare încă 24 de ore. Poţi să mă suni
oricând“. Simplul fapt că la primele două‑trei puseuri febrile le răspunzi şi
nu se simt părăsite le face să depăşească criza. După una-două din astea, nu te
va mai suna, învaţă să se descurce şi singură şi ţi-ai pus sugarul pe linie
bună, scutindu‑te de muncă ulterioară. Mai am momente nostime când, câte-un
pacient care iese din farmacie, văzându-mă pe trotuar, ascunde o cutie repede
în buzunar, încurcat, ca un şcolar prins cu ţigara. Eu zâmbesc: „Ampicilină,
da?“. El: „Nu, oxacilină, da-i pentru măsea, nu vă supăraţi pe mine, doamnă!“.
Sau pârăşte: „Nu eu, nu eu! Nană Vetă a zis să-i cumpăr!“.
– Cât de strâns colaboraţi cu medicii către
care trimiteţi pacienţii?
– Am propria reţea de specialişti, i-am ales
pe aceia care, în afara profesionalismului, îşi duc şi actul medical până la
capăt, respectând riguros ceea ce au de făcut în sistemul de asigurări. Iar
pacienţii mei, după atâţia ani de convieţuire, rarisim se duc la oraş de capul
lor, fără filtrul meu. La început mergeau dar, ca o furnicuţă, am demontat
încet-încet mitul oraşului. Am reuşit să-i aduc invers: proaspăt externaţi, nu
se duc direct acasă, ci se opresc întâi pe la mine, ca să confirm că tratamentul
de la oraş este ok. Numai că treaba asta mi-a luat 15 ani, în care a trebuit să
le dovedesc că trecerea pe la mine le este în avantaj.
– De ce au fost atât de greu de convins?
– Exista obiceiul ca pe fiul, domn la oraş,
după un an de tăcere, să-l apuce brusc să-l ia pe tata cu maşina şi să-l ducă
„la centru“ la doctori, să-i facă tot soiul de analize şi consulturi, desigur,
nesistematizate, asta ca să arate că-i fiu bun. Sigur că bătrânul revenea fără
documente, cu diagnostice împrăştiate, scheme suprapuse şi praştie, începea
să-mi ceară tot felul de enormităţi, iar după o lună se punea din nou pe pilit.
În toate aceste cazuri (nu puţine încă acum zece ani), eu ceream numărul de
telefon al fiului, mă prezentam şi îl rugam ca, la proxima vizită în sat, să
vină să mă cunoască. Îi spuneam (cald şi prietenos!) că cel mai bun lucru pe
care îl poate face pentru părintele lui este să colaboreze cu mine. Argumentam
că-s cel mai aproape, dacă-i de rău. Că aş putea fi chiar mai atentă la
detalii, dacă nu chiar mai deşteaptă, urma să-l las să deducă. Nu-l puteai
lămuri cu un prim telefon. Fără excepţie, aşa s-a şi dovedit. După câţiva ani,
toţi aceşti fii mă sună întâi pe mine înainte să decidă ceva şi mi-au devenit
„fani“ declaraţi. Dar ştiţi care e nevoia uriaşă a sătenilor? Tocmai să le
netezesc calea prin sistem. Să fie bine primiţi la oraş, la sigur, să nu fie
plimbaţi de colo-colo, fără să priceapă ce li se cere. Or, asta o pot oferi
doar dacă eu însămi ştiu perfect unde îi trimit. De aceea sunt excepţii trimiterile
de la mine fără un telefon dat colegului, o programare şi o prezentare scurtă a
problemei. Iar faptul că, la oraş, deşi e o coadă uriaşă pe hol, iese o doamnă
asistentă şi spune: „Care-i pacientul doctoriţei Ţigănaş? Să intre!“ poate să
facă mai mult decât un diagnostic pus genial la Hăşmaş. Pentru că badea
Gheorghe nu are de unde să ştie că a fost diagnostic greu, i se pare firesc să ştiu
din prima ce are. Dar să vadă că doamna internistă ştie cine e el, ce bai are şi
ce-l doare, chiar fără să-i mai spună, ei, asta e vrăjitorie curată.
– Dacă aţi fi ministrul sănătăţii pentru o
zi, care ar fi prima măsură pe care aţi lua-o?
– Prima
măsură ar fi să-mi dau demisia şi să fug mâncând pământul de această funcţie.
Glumesc. Prima ar fi rescrierea din rădăcini a Legii Sănătăţii, de la zero. S-o
şterg pe cea veche şi să rescriu – în echipă de profesionişti, desigur – acel
text. Coerent, limpede, fără nicio trimitere cicatriceală către adăugiri sau
modificări. M-aş înconjura de profesionişti inteligenţi, care să poată redacta
în trei fraze logice tonele de maculatură din care nimeni nu pricepe nimic.
.jpg)
