Interviu cu dna acad. Maya Simionescu, director –
Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu“ Bucureşti, preşedinta
Secţiei de ştiinţe biologice a Academiei Române
– Vorbiţi-ne mai întâi despre momentul
întâlnirii cu profesorul George Palade.
–
Plecat din ţară în anul 1946, profesorul Palade face o primă vizită în România
în anul 1968, ca parte a unei delegaţii a Academiei Naţionale de Ştiinţă a SUA.
Scopul vizitei a fost acela de a vedea dacă se poate realiza o colaborare cu
cercetătorii români. A vizitat mai multe institute de cercetare din ţară,
inclusiv Institutul de Endocrinologie, condus de acad. Ştefan Milcu, unde a
vizitat şi laboratorul în care lucram împreună cu profesorul Nicolae
Simionescu. A fost o vizită scurtă, de circa 40 de minute. La vremea aceea, noi
studiam glandele endocrine şi încercam un sistem de cercetare integrat folosind
microscopul electronic, tehnici de biochimie şi imunocitochimie. Profesorul
Palade a fost foarte atent, a vorbit puţin şi la obiect. Ne-a întrebat câţi
cercetători lucrează în proiectele noastre şi i-am răspuns că suntem noi doi şi
doi buni tehnicieni. Şi a plecat. Un an mai târziu, am primit invitaţia de a
lucra cu profesorul Palade la Universitatea Rockefeller din New York. Invitaţia
era pentru un an, poate pentru doi… A fost o bucurie pe cât de neaşteptată, pe
atât de formidabilă. În februarie 1970, reuşeşte să plece numai profesorul
Nicolae Simionescu. La insistenţele şi scrisorile profesorului Palade, mi se
permite şi mie să plec din ţară, cinci luni mai târziu. La 23 iunie 1970, am
plecat spre New York. Lucrul împreună a început bine şi a continuat bine. De
altfel, cel mai important test pentru profesorul Palade erau modul de lucru,
rezultatele şi temeinicia lor experimentală. Pentru că rezultatele noastre au
fost foarte bune, am continuat colaborarea cu profesorul Palade timp de zece
ani în SUA şi apoi încă un număr de ani după întoarcerea noastră în România, în
1979. În aceşti zece ani, am fost impresionată de atmosfera de lucru din
universităţile americane.
– De
ce credeţi că a ales să lucreze cu dv. şi cu profesorul Simionescu?
– Cred că în alegerea lui a contat ceea ce a
văzut că lucram în ţară. Nu poţi să zici că a fost o întâmplare – întâmplarea
nu a jucat niciodată un rol în alegerile profesorului Palade. Nimic nu a făcut
la întâmplare. De aceea cred că nici invitaţia nu a fost întâmplătoare. În
timp, în afara colaborării noastre, s-a legat o prietenie foarte specială cu el
şi cu soţia sa, cercetătoarea Marilyn Gist Farquhar, o distinsă profesoară de biologie celulară. Atunci ne-a spus că,
în discuţia pe care a avut-o cu noi în ţară, a avut sentimentul că făceam o
muncă de Sisif. Perioada în care am lucrat cu profesorul a fost marcată de muncă
intensă, într-un grup de cercetători eminenţi, tineri şi entuziaşti adunaţi în
jurul lui. Lucram de dimineaţă, de pe la ora 9, până seara la orele 22 sau 23.
Dar nimeni nu se uita la ceas…
– Vorbiţi-ne,
vă rog, despre descoperirile profesorului Palade. Câtă muncă a existat în
spatele Premiului Nobel?
– Pentru a înţelege descoperirile
profesorului Palade, ar trebui să ne referim puţin la istoria momentului.
Celula fusese descrisă în urmă cu mai bine de 300 de ani, de Robert Hooke, cu
ajutorul unui microscop rudimentar. În celulă a fost descris un nucleu, despre
care se ştia că asigură ereditatea. Apoi, Camillo Golgi a descoperit existenţa
unei formaţiuni reticulate, numite de atunci complexul Golgi. Puţin mai târziu, Wilhelm Fleming a descris existenţa unor „beţişoare“, pe care le-a numit
mitocondrii. Mi se pare fenomenal ceea ce aceşti iluştri cercetători au
descoperit cu nişte microscoape extrem de rudimentare. Dar microscopia optică îşi
atinsese limitele. Restul intimităţii celulei a rămas o „cutie neagră“ de nepătruns.
Profesorul Palade împreună cu Albert Claude şi Keith Porter, colaboratori la
Universitatea Rockefeller, îşi propun să producă un fel de implozie în celulă.
Adică să o dezmembreze şi să studieze fiecare parte componentă, pe care să o
caracterizeze structural şi biochimic pentru ca în final să-i descifreze funcţia.
Şi aşa începe o perioadă de proiecte splendide. La vremea respectivă, Albert
Claude introdusese fracţionarea diferenţiată a componentelor celulare, adică spărgând
celula prin diverse procedee, a separat fiecare organel în parte. Apoi, această
tehnică de fracţionare diferenţiată a fost combinată cu microscopia electronică.
Mai pe înţeles, cu microscopul puteai vedea ce se află în fracţia respectivă,
iar cu tehnici de biochimie, compoziţia ei chimică. Dar principiul acesta
conceptual excelent nu a adus succes imediat. Organelele respective, pe care le
izolau prin fracţionare diferenţiată, nu semănau cu cele observate în celula
intactă. Cu alte cuvinte, mitocondriile nu mai era „beţişoarele“ observate în
celulă.
– Cu
alte cuvinte, proiectul s-a împotmolit. Ce s-a întâmplat mai departe?
– Profesorul Palade a avut două idei
excelente, care au salvat proiectul şi au avansat cercetarea de biologie
celulară. Prima idee a fost să menţină fracţiile izolate după spargerea celulei
într-o soluţie de sucroză. Ideea i-a fost inspirată, spune profesorul, de
procesul de preparare al dulceţii mamei şi mătuşilor sale. Când faci dulceaţă,
pentru a menţine fructele întregi, le pui într-o soluţie concentrată de zahăr.
Cu intuiţia sa formidabilă, profesorul Palade s-a gândit că acest lucru se
poate aplica şi celulelor şi a menţinut fracţiile celulare într-o soluţie
concentrata de sucroză. A fost un prim succes. A doua idee a fost să ajusteze
aciditatea agentului cu care fixa aceste fracţii, anume tetraoxidul de osmiu, şi
să aducă pH-ul acestei soluţii cât mai aproape de „fiziologic“ adică de la pH
acid la pH-ul de 7,5. Aceste două idei au dus la limpezirea imaginilor şi la
deschiderea „cutiei negre“ de care vă vorbeam. A urmat o perioadă de activitate
extraordinar de intensă, cu multe descoperiri. Tot ce vedeau la microscopul electronic
era nou, nu mai fusese văzut niciodată de nimeni.
– Mai
exact, din ce an încep aceste mari descoperiri?
– Din anul 1952 încep marile descoperiri ale
profesorului Palade şi ale colaboratorilor săi. Toate descoperirile se pot
caracteriza printr-o acurateţe ştiinţifică desăvârşită. Nu făcea niciun fel de
aproximări. Nu făcea niciodată o afirmaţie dacă nu avea baza experimentală.
Când formula ipoteze, totdeauna spunea: „cred că“, „poate că“… Împreună cu
colaboratorii, Palade descrie structura fină a mitocondriei (uzina de energie a
celulei), a cloroplastelor şi vede pentru prima oară prezenţa a numeroase
vezicule în capilare. De asemenea – împreună cu soţia sa – descrie joncţiunile
dintre celule, iar împreună cu Sandy Paley studiază neuronul şi descrie pentru
prima oară veziculele sinaptice. Tot în acea perioadă, colaboratorul său,
profesorul Keith Porter a descris pentru prima dată reticulul endoplasmic, un
organel prezent în toate celulele şi cu o funcţie bine definită. Mai exact,
reticulul endoplasmic se prezintă sub forma unor tubuşoare care se întind în
toată citoplasma celulei şi care, observa G. Palade, au ataşate de membrană nişte
particule osmiofile. Profesorul Palade este intrigat de aceste forme rugoase
ale reticulului endoplastic, caracterizate de prezenţa acestor particule. Ele
au fost numite iniţial particulele lui Palade, iar după aceea au primit numele
de ribozomi. Profesorul Palade are intuiţia că, la nivelul acestor ribozomi,
s-ar putea să aibă loc procese vitale pentru viaţa celulei; că, la nivelul
acestora, aminoacizii formează proteine, care, ulterior, sunt dirijate către
anumite zone ale celulei. Dar, subliniez, asta era doar o ipoteză. Cu mare îndrăzneală
şi cu un desen experimental bine gândit, a început să-şi verifice ipoteza.
– Câţi
ani avea când a început să cerceteze această ipoteză?
– Avea 40 de ani. Imaginează un set de
experimente complexe, ingenioase şi frumoase. Ca urmare, între 1954 şi 1960,
împreună cu Philip Siekevitz, descoperă chimia ribozomilor şi demonstrează că sinteza
proteică, deci formarea noilor proteine, fără de care viaţa nu ar putea exista,
are loc la nivelul acestor ribozomi ataşaţi de reticulul endoplasmic. Între
timp, a publicat multe lucrări ştiinţifice. Dar a făcut-o doar pe baza evidenţelor,
pentru că ştiinţa bună se face încet. Profesorul Palade avea o răbdare ieşită
din comun. Nu se grăbea să arunce rezultate care nu erau bine controlate şi
documentate şi nu se grăbea să facă afirmaţii dacă nu avea date experimentale
solide. Obţinea rezultate, dar fiecare rezultat era o altă întrebare pentru el.
Mergea pas cu pas mai departe şi astfel a reuşit să cartografieze drumul şi
destinul proteinelor în celule. Deci, de la locul de formare la locul de
destinaţie. Lucrările au rămas şi ele sunt mărturia întregului efort al
profesorului Palade.
– Cum
a reuşit totuşi „să vadă“ traseul unei proteine prin celulă?
– Se poate spune că a „ştampilat“ un
aminoacid, adică i-a pus un „steguleţ“ radioactiv şi apoi a urmărit traseul
radioactivităţii prin celulă. A izolat
fracţiile celulare şi a văzut că, la
momentul zero, proteina e aici, după cinci minute e în alt loc şi, peste alte
30 de minute, proteina a ajuns la destinaţie. Este un proces formidabil.
Proteina respectivă se duce la destinaţie, acolo unde este nevoie de ea.
Rezultatele experimentelor făcute cu Jim Jamieson au demonstrat încorporarea
aminoacidului în proteină şi transportul secvenţial al proteinei de la ribozomi
la diferite compartimente celulare. Transportul se face în etape, cu opriri, cu
staţii intermediare. De asemenea, în proteina respectivă mai pot apărea modificări
atunci când se află în mişcare prin diferite compartimente celulare. Împreună
cu colaboratorii săi, a demonstrat existenţa transportului vectorial prin celulă.
Deci profesorul Palade a arătat – fără niciun dubiu – procesul de formare a
proteinelor şi transportul lor intracelular. Dar nici asta nu a fost destul
pentru el. În continuare, îşi pune întrebări privind mecanismele prin care
celula asigură specificitatea transportului, deoarece proteina respectivă nu se
duce întâmplător, ci este condusă de un semnal. Semnalul poate fi şi în membrană,
şi în proteină. Ei bine, acest proces a fost studiat de profesorul Palade în
următorii 30 de ani, ba, mai mult, şi astăzi se lucrează la asta în multe laboratoare
din lume. Cercetătorii vor să înţeleagă cum este posibil ca, de la o sursă unică
de producţie a proteinelor, acestea sunt sortate şi ghidate cu precizie la
20–25 de destinaţii diferite. Din fericire, natura a înzestrat celula cu o
inteligenţă formidabilă. Există o semnalizare intracelulară care ghidează
proteina către membrană, către lizozomi, către veziculele de transport etc.
Toate datele obţinute în biologia celulară reprezintă baza de înţelegere a
modificărilor care au loc în condiţii patologice. Asta facem şi noi la
Institut, vrem să descifrăm modificările mecanismelor celulare care duc la o
patologie de tipul aterosclerozei, diabetului, obezităţii etc.
– Deci tot acest efort ştiinţific i-a pavat
drumul spre Nobel?
– Da,
a câştigat în timp multe premii şi distincţi prestigioase, care au fost
premonitorii Premiului Nobel – de exemplu, Premiul Lasker. Iar în anul 1974, ca
o recunoaştere supremă, i s-a conferit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau
Medicină, împreună cu Albert Claude şi Christian De Duve. Acesta din urmă a
descoperit lizozomii, un fel de aparat digestiv al celulelor. Nobelul le-a fost
dat pentru „Descoperiri privind organizarea funcţională a celulei, care au avut
un rol important în dezvoltarea biologiei celulare moderne“. Asta a fost motivaţia.
Profesorul Palade a dezvoltat biologia celulară modernă. Nu e suficient să ai
un microscop electronic. Imaginea din microscop este o poză statică. E nevoie
de o mare acurateţe ştiinţifică, de interpretare corectă a imaginii pe care o
vezi, de discernământ şi de multe alte calităţi personale… Mai ales că în ştiinţă
se poate greşi foarte uşor. Orice rezultat pe care îl publici trebuie să fie
repetabil şi de alte laboratoare. Dacă obţii un rezultat pe care nimeni nu-l
validează, este mai mult decât neplăcut.
– Profesorul
Palade a colaborat cu mulţi cercetători?
- În laboratorul profesorului Palade nu au
încăput atâţia cercetători câţi voiau să vină să lucreze cu el. Lucrând acolo
continuu zece ani, am întâlnit numeroşi cercetători din lumea întreagă. Dar,
dintre toţi, se spunea că cei mai harnici sunt românii şi japonezii. Stăteam
foarte târziu şi lucram cu bucurie şi imensă curiozitate să aflăm rezultatul
unui experiment. La el în laborator au venit oameni din toată lumea, de prin
1965. Pe noi ne-a invitat, dar mulţi alţii cereau să vină pentru că i se dusese
vestea. Important de ştiut că acei cercetători s-au întors în ţările lor şi au
deschis centre de biologie celulară şi astfel profesorul Palade a contribuit la
dezvoltarea biologiei celulare în lume. Împreună cu profesorul Nicolae
Simionescu, ne-am întors în 1979 acasă şi am fondat Institutul de Biologie şi
Patologie Celulară, la Bucureşti.
– Aţi
avut susţinerea profesorului Palade?
– Profesorul
Palade a fost sceptic, iniţial, când i-am spus că vrem să creăm un centru la
Bucureşti. Avea motive! Apoi, văzând hotărârea noastră, ne-a susţinut şi a
intervenit decisiv pe lângă autorităţile timpului. El a denumit încercarea
noastră „experimentul Simionescu“. După ani, când ne-a vizitat, a spus că
experimentul Simionescu a reuşit şi ar trebui repetat şi în alte centre din ţară.
Nu s-a repetat încă, dar nu e timpul pierdut. A durat zece ani până ce visul
nostru s-a înfăptuit. Ideea ne-a venit în anul 1970, iar centrul a fost
inaugurat în anul 1979. Deci, trebuie timp şi foarte multă muncă, dar este
posibil. Mie îmi place să spun că „imposibilul nu există“. Cred că
„experimentul Simionescu“ a reuşit deoarece, de la începutul Institutului, am
recrutat tineri excepţionali, talentaţi, cinstiţi, serioşi, cu idei şi care
lucrau mult. De asemenea, după ce în anul 1980 ni s-au tăiat aproape toate
fondurile de cercetare din ţară, am avut ideea să facem cereri de granturi
competitive la National Institutes of Health din Statele Unite, singura instituţie
care la acea vreme acorda fonduri în afara ţării. Şi aşa am obţinut primul
grant. Am muncit împreună cu mica noastră echipă teribil de mult. Apoi, am
aplicat pentru al doilea grant, iar apoi pentru al treilea şi al patrulea grant
şi tot aşa… În felul acesta, Institutul a funcţionat din anul 1980 şi până în
anul 1992 pe banii din SUA. În absenţa acestor granturi, nu ştiu ce s-ar fi
întâmplat cu Institutul. Cercetarea de calitate este foarte scumpă, dar
cercetarea slabă este şi mai scumpă. Şi în prezent aplicăm pentru granturi la
toate fondurile: naţionale, europene… Există anumite granturi pentru tinerii
cercetători. Este nevoie să atragem tinerii în domeniul cercetării. Este foarte
dificil, deoarece, pentru a-şi dovedi talentul şi aptitudinile, trebuie să le asiguri
minimum două lucruri: condiţii de cercetare şi condiţii decente de viaţă. Un
cercetător nu poate să termine programul la ora 16 ca să fugă la nu ştiu ce
magazin de unde să cumpere mai ieftin sau să fie preocupat major de asigurarea
existenţei. Mă refer îndeosebi la tinerii cercetători şi la tinerii medici. 
