Hipocrate din Kos, Asclepios. Așa era numit în timpul vieții celebrul medic, numele de Hipocrate fiind, în secolul lui Pericle, răspândit în Grecia. Descendent după tată din zeul medicinei Asclepios (Esculap), și, după mamă, din filozoful Heraclit, s-a născut într-o familie în care arta medicală se transmitea din tată în fiu: „Copiii învață să facă disecții așa cum învață să scrie și să citească”, spune Galen.

O altă versiune biografică, consemnată de Strabon, relatează că Hipocrate a învățat medicina cu ajutorul povestirilor de vindecare înscrise în sanctuarul lui Esculap din Epidaur, iar Plinius cel Bătrân scrie că medicul ar fi incendiat templul după ce a furat rețetele de vindecare, imagine a reticenței latinilor față de medicina greacă.

Hipocrate se face cunoscut devreme. Se povestește că într-o zi a fost chemat de locuitorii cetății Abderos din Tracia să-l îngrijească pe filozoful Democrit, care râdea de toate și era crezut nebun. Hipocrate debarcă, îl găsește pe Democrit sub un platan, lângă un pârâu, înconjurat de cărți și de animale pe care le disecase, și înțelege atunci că râsul filozofului, departe de-a fi semn al nebuniei, e semn de înțelepciune.

În secolul al II-lea d.Hr., reputația medicului se întinde până la Marea Neagră. Pe o inscripție funerară a unui medic din Tomis, descoperită în secolul al XIX-lea de un arheolog francez la Constanța și conservată astăzi la Institutul de arheologie din București, scrie astfel: „Numele meu a fost Cladaios; am fost instruit în arta maestrului divin Hipocrate; mesaj pentru posteritate”.

În secolul lui Molière, influența „Părintelui medicinei” este comparabilă Evangheliilor: „Pentru că Hipocrate a zis, trebuie făcut”, spune Géronte, personaj în „Medic fără voie”. În același spirit, în secolul al XVII-lea, teoria circulației sângelui a lui Harvey era combătută cu teoria hipocratică a umorilor, iar în secolul al XIX-lea, Laennec se considera de tradiție intelectuală hipocratică.

Teoria umorilor și observația clinică

În scrierile atribuite lui Hipocrate, sănătatea este definită de absența suferinței și amestecul echilibrat al umorilor constitutive omului – sânge, flegmă, bilă galbenă și bilă neagră. Prin urmare, boala apare atunci când una dintre umori se află în exces și perturbează armonia. De exemplu, icterul reprezintă un surplus de bilă galbenă; diareea, unul de bilă neagră. Tratamentele prescrise presupun evacuarea excesului și purificarea bolnavului – căci corpul bolnav este un corp impur – prin sângerări, purgații și vomitive. Interesant de notat aici este că, în greaca veche, același cuvânt este folosit pentru purgație și pentru purificare, lucru care demonstrează o legătură primitivă între medicină și religie, așa cum apare și din ascendența divină a lui Hipocrate.

La o vedere rapidă, teoria umorilor pare superficială și asociată celor patru elemente primordiale ale lui Empedocle: aer, apă, foc și pământ, însă, în realitate, ea corespunde unui efort analitic, de observație clinică a pacientului, întrucât principalele manifestări vizibile ale bolilor sunt lichide: transpirații, sete, expectorații, vărsături, sânge sau puroi. Medicina hipocratică se întemeiază astfel pe arta observației bolnavului, care presupune activarea tuturor simțurilor: „Să iei corpul pacientului drept obiect de examen: prin văz, auz, miros, pipăit și inteligență”. În sensul acesta, descrierea modificărilor feței în apropierea morții a rămas celebră sub numele de „facies hippocratic”. Proximitatea pe care o presupune observația clinică face că „doctorul vede lucruri îngrozitoare, atinge lucruri oribile și culege, în preajma supărărilor altora, suferințe proprii’’, amintește Hipocrate.

Studiul influenței mediului și arta prognosticului

Însă observația pacientului nu e suficientă. Pentru o înțelegere profundă a sănătății și a bolilor este nevoie și de studiul influenței pe care mediul o exercită asupra omului. De exemplu, în tratatul „Natura omului”, Hipocrate spune că umorile urcă sau coboară în ritmul sezoanelor după o lege naturală, și nu după capriciile sau justiția zeilor. Această nouă viziune asupra omului supus în permanență influenței lumii exterioare, ce va fi numită mai târziu „le milieu”, o prezintă magistral în altă lucrare a sa, „Despre aer, apă și locuri”, considerată a fi prima lucrare de climatologie medicală și de antropologie. De aici aflăm că sănătatea depinde nu numai de obiceiurile individuale de viață, dar și de o serie de factori care se impun din afară: de exemplu, orientarea cetății față de vânturi și față de răsăritul soarelui, variațiile de temperatură, tipul solului sau calitatea apelor.

Platon, a cărui admirație pentru Hipocrate este cunoscută, într-un paragraf din „Legile”, recomanda legislatorului care urmează să fondeze o cetate să țină cont de mai mulți factori prezenți în colecția hipocratică. Mai mult de atât, așa cum regimul are o incidență asupra sănătății indivizilor, la fel și legile influențează popoarele: „Dacă locuitorii Europei sunt mai războinici, este și din pricina legilor, pentru că ei nu sunt supuși unor stăpâni precum Asiaticii. Într-o țară supusă unui rege este inevitabil ca oamenii să fie mai lași”. Regimul politic este o componentă a psihologiei popoarelor.

După examenul minuțios al tuturor factorilor determinanți ai maladiei, urmează prognosticul, arta „prezicerii prezentului, trecutului și viitorului bolii”. Într-o vreme în care nu existau diplome și oricine se putea pretinde doctor, în concurență permanentă cu medicina religioasă și cea magică, medicii hipocratici căutau, înainte de toate, justețea prognosticului, care impresiona pozitiv pacientul și anturajul acestuia, contribuind de manieră decisivă la o reputație solidă și durabilă, singura formă de legitimare existentă. „Si astfel, doctorul o să fie admirat pe bună dreptate”, scria Hipocrate.

Medicină și religie

Dacă în privința medicinei magice și a șarlatanilor care o practică, găsim în scrierile hipocratice o diatribă vehementă, vis-a-vis de medicina religioasă raporturile sunt mai discrete, și nu pare să existe o incompatibilitate vădită. Cum ar putea fi altfel, când faci parte dintr-o familie fondată de zeul medicinei? Începutul „Jurămantului” este exemplar: „Jur pe Appolo medic, pe Asclepios, pe Higia și Panaceea, pe toți zeii și toate zeițele…”.

În ciuda acestei relații suple cu divinul, există în colecția hipocratică o regresie a explicațiilor teleologice asupra originii bolilor. Comparația cu tragedia greacă este lămuritoare – mai exact, interpretarea pe care o primesc bolile care se abat asupra unei comunități întregi, pe care grecii le numesc loimos, iar noi, pestilențe. De la Homer la Sofocle și Hesiod, molima este o pedeapsă divină care decimează o comunitate pentru păcatul unui cetățean, adesea pentru vărsare de sange. Pesta are drept cauză o greșeală împotriva religiei și a moralei.

La Hipocrate, originea flagelului nu se mai întemeiază pe mânia zeilor: „Cand aerul este infectat de miasme, dușmani ai naturii umane, atunci oamenii se îmbolnăvesc”. Ce sunt aceste miasme? Comentatorii antici spun că provin din emanații ale pământului, mlaștinilor sau de la cadavre. Miasma e o cauza fizică și naturală. Orice noțiune de culpabilitate individuală sau de responsabilitate colectivă a dispărut.

Teorii diferite presupun măsuri diferite. În „Oedip Rege”, nimănui nu-i trece prin minte să cheme doctorul să oprească răspândirea bolii. Corul bătrânilor, purtătorul de cuvânt al poporului, invocă nu mai puțin de șapte divinități. Oedip face la fel.

În perspectivă medicală, Polybe, discipol al lui Hipocrate, spune: „În ceea ce privește aerul, iată măsurile ce trebuie luate: inspirați cât mai puțin aer și cât mai puțin contaminat; pentru aceasta, părăsiți pe cât posibil regiunea și locurile infestate de boală, faceți o cură de slăbire, căci este cel mai bun mod să evitați o respirație puternică și rapidă”.

Medicină și filozofie

Raporturile medicinei cu filozofia, așa cum apar ele în tratatele lui Hipocrate, sunt variate, însă pentru mulți comentatori, reacția împotriva medicinei filozofice a fost considerată marele merit al lui Hipocrate. Celse, celebrul medic și erudit roman, scria: „Într-o primă etapă, artă medicinei a fost considerată o parte a filozofiei, astfel că tratamentul bolilor și studiul naturii au avut la origine aceiași maeștri, cei care resimțeau cel mai mult nevoia artei vindecării, din pricina unei sănătăți șubrezite de cercetări sedentare și nopți nedormite. Din această pricină găsim numeroși filozofi, printre care cei mai celebri sunt Pitagora, Empedocle și Democrit, versați în arta medicinei. Însă este Hippocrate din Kos, discipol al lui Democrit – după unii –, primul care merită să fie cunoscut de posteritate și care, remarcabil în artă și talent literar, a desprins medicina de filozofie”. El a desprins medicina de o cunoaștere bazată pe speculație, pe generalizări sau deducții și pe rezolvarea problemelor prin apel la entități metafizice, suprasensibile, opunându-i o cunoaștere empirică și o analiză obiectivă. Din acel moment, arta medicală începe să devină, ușor-ușor, știință. Dar, să nu uităm, cum ține să amintească Galen, că „un bun medic este și filozof”.

În chip de concluzie, epitaful lui Hipocrate: „Tesalianul Hippocrate, originar din Kos, se odihnește aici, el care-i ieșit din rasa nemuritorului Apollo Phoibos. A cucerit numeroase victorii aspura bolilor cu armele Higiei și s-a bucurat de glorie nu din noroc, ci prin știință”.

*Toate traducerile au fost făcute de autorul articolului, din limba franceză.