}

Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Vulnerabilitatea îngrijirii celor vulnerabili

Viața Medicală
Alexandra NISTOROIU vineri, 17 iulie 2015

Dr. Mihai Mutică lucrează din ultima lună de rezidenţiat la Spitalul de Psihiatrie din Galaţi. În opt ani petrecuţi aici, psihiatria i-a dat multe, dar pare să îi fi luat în egală măsură. Specialitatea a venit la pachet cu frustrarea că mai nimic nu se face pentru pacienţii săi odată ce părăsesc spitalul, pentru că nu s-au dezvoltat iniţiative de psihiatrie comunitară, cu atât mai puţin într-un oraş mic cum e Galaţiul. Iar acolo unde spitalul este spaţiul care concentrează serviciile pentru persoanele cu probleme de sănătate mintală, aşteptările oamenilor cu privire la ceea ce le poate oferi spitalul – implicit psihiatrul de spital – cresc.

 

 

 

    Cât de mare e volumul de muncă?
    – Lucrez pe o secţie de 75 de paturi, avem cam două sute de internări pe lună, plus ambulatoriul de specialitate. Partea birocratică e cel mai greu de suportat, dar e general valabil în sistem. Adică nu mă oboseşte şi nu mă frustrează să văd 50 de pacienţi pe zi, dar actele pe care trebuie să le completez în urma celor 50 de pacienţi sunt extrem de multe. Un prieten zicea odată: pe noi ne cam încurcă pacienţii, ne-am descurca cu toată hârţogăria, dar ne încurcă pacienţii. Înţeleg necesitatea unei metodologii, a unei ordini, dar cred că ar trebui ca la fiecare birou din minister să existe un consilier care să vadă ce e nenecesar, să mai simplifice puţin lucrurile, formularele, pentru că tot timpul există tendinţa de a creşte birocraţia. În sistemul vestic, pacienţii sunt într-o reţea, în general, este o mişcare fluidă între diverse ochiuri ale reţelei: medic, psiholog, consilier vocaţional, asistent social şi aşa mai departe. La noi, spitalul e privit ca fiind punctul culminant. Spitalul în România nu e ochi în reţea cum ar trebui să fie.
    Cum se răsfrânge asta asupra activităţii?
    – De exemplu, sunt foarte multe aşteptări nerealiste ale publicului, ale pacienţilor şi ale familiei vizavi de spital. Până la urmă, este un spital pentru faza acută. Ţinem pacientul o vreme, îl stabilizăm, îi stabilim o schemă, un plan terapeutic şi, apoi, undeva va trebui să meargă. Dar aparţinătorii au expectanţe nerealiste: „Domn’e, e bolnav, nu mai am ce face cu el, ia-l tu“. Şi nu e chiar aşa. Acum câţiva ani era mult mai dramatic. Între timp, oamenii au mai înţeles. Au mai intrat şi nişte măsuri administrative în funcţiune. De exemplu, sprijinul pentru persoanele cu handicap grav, care tot aşa a fost gândit la început, numai în cadrul spitalului, să se întoarcă în comunitate, cineva din familie să primească o sumă de bani ca să preia pacientul şi să îl îngrijească.
    Dar rămân zone neacoperite.
    – Da, aş vrea să existe plase de siguranţă postcură, adică pacientul psihiatric să fie preluat şi reintegrat în societate, să primească diferite forme de psihoterapie, terapie ocupaţională. Terapia vocaţională ar trebui să fie dezvoltată. De exemplu, ajunge la noi un pacient inginer. Boala poate îi aduce şi o scădere a capacităţilor cognitive, dar şi o ieşire din realitatea lui. Poate nu o să mai găsească neapărat un job de inginer, dar poate găsi un altfel de serviciu. L-ar ajuta şi pe el, ne-ar ajuta şi pe noi.
    Şi nu există aceste plase de siguranţă?
    – Nu. Şi nici partea civică, ONG-urile nu sunt dezvoltate, n-au venit cu o ofertă pe zona asta. Sunt câteva organizaţii, cu unele am o colaborare mai bună, cu altele mai puţin. Nu e ceva sistematic, ci mai degrabă ceva ce se întâmplă personalizat, răzleţ. Sunt şi instituţii ale statului, dar nu au aşa mare putere.
În ce măsură au acces persoanele din grupurile vulnerabile la servicii de sănătate mintală?
– Au acces la toate serviciile. Dacă aş fi de gardă şi pe uşă ar intra un om al străzii şi ar zice „ajută-mă!“, îl ajut. Cu partea medicală. Ce se întâmplă după ce iese din spital e altă poveste. Lucrurile ar trebui sistematizate. Ar trebui bine pus la punct sistemul, dar calculate şi costurile totale, medicale, sociale, generate de persoanele fără adăpost, care de multe ori sunt medicalizate. Nu întotdeauna oamenii străzii vor să se integreze, poate ar fi utilă şi o oarecare coerciţie. Pentru că altfel încurcă sistemul. Dacă un astfel de pacient ajunge la judeţean, la UPU, cu tot felul de patologii somatice, cei de-acolo trebuie să îl ţină oleacă să îl stabilizeze pe partea lor. Fiind şi consumator, face un mic sevraj, motiv pentru care şi noi îl stabilizăm. Şi abia apoi poate ajunge la urgenţe, cei de-acolo nu îl pot primi nestabilizat. Dar dacă el o săptămână mai târziu cade iar în stradă, că asta e regula lui, o luăm de la capăt. Lucrurile sunt mai complicate, pentru că şi mentalitatea noastră mai estică, mai balcanică nu este compatibilă cu aplicarea unui sistem foarte rigid. Ce s-ar putea face de primă intenţie ar fi să penalizăm patologia alcoolică acută atunci când se soldează cu scandal. Ar trebuie luată o astfel de măsură de sănătate publică. Oamenii ăştia toacă nişte bani. Acum vreo doi ani, când apăruse prin mass-media o idee că persoanele cu afecţiuni medicale date de alcool vor fi puse în situaţia de a plăti măcar o parte din costul intervenţiilor, oamenii erau foarte grijulii, foarte atenţi ca nu cumva să plătească.
    Până la urmă şi alcoolismul e o boală, nu?
    – Nu sunt eu în măsură să spun că nu e boală. Aceste lucruri trebuie discutate global. Dar când cineva nu mănâncă două zile, bea şi iese cu parul şi începe să spargă, el trebuie să fie pedepsit. Şi cred că ar trebui să plătească şi tratamentul. Pentru că înainte de a se apuca de băut şi de a i se pune pata pe cineva, s-ar mai gândi puţin.
    Aplicând raţionamentul ăsta, n-ar trebui să facem acelaşi lucru şi pentru persoanele cu obezitate? Nu e aceeaşi situaţie? Nu au grijă de ele şi ajung să aibă tot felul de boli...
    – Poate şi pentru fumători. Şi apoi să punem o oră obligatorie de exerciţii fizice pe zi. Glumesc. Eu atâta zic: dacă ar face cineva nişte calcule, ar avea o surpriză. E o problemă care ţine de cultura românească şi de cultura noastră politică. Liderii noştri făgăduiesc poporului servicii vaste. Cu bani totuşi puţini faţă de Europa. Şi-atunci oamenii în general au impresia că totul este permis.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC