Pentru al
unsprezecelea an consecutiv, Asociația de Endocrinologie Clinică
din România (AECR) reunește tinerii endocrinologi, dar nu numai, la
Craiova, în perioada 21–24 septembrie, într-o manifestare
științifică unde cuvântul de ordine este multidisciplinaritatea.
Sunt așteptați să participe peste 200 de endocrinologi, la care se
adaugă diabetologi, ortopezi, ginecologi și pediatri. Temele
propuse de această dată spre dezbatere vizează în principal
tulburările metabolice în patologia endocrină, nodulul tiroidian,
genetica patologiei de creștere și sexualitate, precum și
tratamentul fracturilor osteoporotice. Prof.
dr. Constantin Dumitrache,
președintele AECR, ne dezvăluie, în avanpremieră, care sunt
motivele abordării acestei tematici.
– Există un motiv anume pentru
care ați ales această tematică?
– Anul acesta, propunerile au venit
din partea colegilor din specialitățile respective. Tulburările
metabolice în patologia endocrină, de exemplu, au în spate relația
cu catedrele de diabet și boli de nutriție. Managementul nodulului
tiroidian este important atât pentru endocrinologi, cât și pentru
chirurgi. Deși pare foarte simplu, nu este chiar așa. La noi, din
cauza gușii endemice, numărul bolnavilor cu noduli tiroidieni este
foarte mare.
Ortopezii au solicitat să vorbim
despre osteoporoză, de la diagnostic la terapia fracturilor.
Jumătate din populația țării o reprezintă femeile, iar o treime
dintre ele au osteoporoză. O șesime din bărbații cu vârsta peste
60 de ani au și ei osteoporoză – un eșantion populațional
foarte mare.
Și nu în ultimul rând, pediatrii
au dorit o abordare din punct de vedere genetic a patologiei de
creștere și sexualizare, care, la ora actuală, trebuie privite
altfel. Standardele sunt altele. Din cauza condițiilor de viață,
alimentație etc., creșterea s-a modificat. Coeficienții, chiar și
în zonele rurale, sunt alții decât acum 40 de ani, când am făcut
noi ultima dată aceste standarde de înălțime și greutate.
Sexualizarea este un proces care începe în perioada intrauterină
și se termină la 15–16 ani sau chiar mai târziu. Deci, este o
perioadă foarte mare.
Sexualizarea
și procesul de creștere
– Cum a evoluat procesul
sexualizării de-a lungul timpului?
– Sexualizarea este, pe de o parte,
de natură morfologică, cu un calendar neschimbat și, pe de altă
parte, hormonală, funcțională. Ei, acest lucru s-a modificat. Dacă
până acum pubertatea o consideram la fete în jur de doisprezece
ani și la băieți în jur de 14–15 ani, acum ea scade la fete cu
doi-trei ani, deci începem la nouă ani și la doisprezece ani deja
am depășit acest moment, iar la băieți la 12–13 ani. Ceea ce
până acum era considerată sexualizare precoce, acum a devenit
normală.
– Ce a grăbit acest proces?
– Mediul, alimentația, condițiile
de viață, ce vede în casă, la televizor, în ziare.
– Ce influență are asupra
individului această sexualizare timpurie?
– Invazia organismului cu hormoni
sexuali duce la închiderea cartilagiilor de creștere. Practic, la
început le stimulează și avem o creștere rapidă într-o unitate
de timp scurtă, dar dacă acest exces hormonal continuă,
cartilagiile de creștere se închid și, în final, înălțimea va
avea de suferit. Acest lucru îl întâlnim mai frecvent la fetițe.
Prima menstră vine mult mai devreme. Dacă până acum ea apărea la
12–13 ani, acum o întâlnim la 9–10 ani. Pe când la băieți
pubertatea începe la 12–13 ani. Este perioada în care fetele o
iau înaintea băieților din toate punctele de vedere. Au
rezultatele cele mai bune la învățătură, iau premiile cele mai
mari, pe când băieții rămân în zona mențiunilor. Mai târziu,
vin și ei din urmă. Pentru că această sexualizare este nu numai
organică, ci și psihică și mentală. Această sexualizare psihică
o grăbește pe cea funcțională și atunci toate aceste lucruri își
pun amprenta pe dezvoltarea individului, ceea ce înseamnă că
trebuie foarte bine controlate. Putem avea o sexualizare precoce sau
putem avea o întârziere a procesului de sexualizare. Cu cât trece
vremea, însă, procesul de sexualizare a fost grăbit, parcă
intenționat. Presa, televiziunile contribuie din plin la asta.
– Se poate face ceva din punct
de vedere medical?
– Terapeutic nu se poate face
nimic, pentru că nu putem stopa un proces natural, care apoi nu știm
cum se va relua, ca să meargă până la capăt. Poate doar să
prevenim, dar și acest lucru este aproape imposibil. Prevenția nu o
poate face decât o politică la nivelul statului.
– Despre osteoporoză ați tot
discutat la congresele anterioare. Ce-ar mai fi de spus?
– Osteoporoza este și va rămâne
un izvor de vorbe pentru foarte multă vreme. Noutățile care apar
în această patologie, pornind de la fiziopatologia osteoporozei,
până la terapia bolii, reprezintă o adevărată revoluție, pot să
spun. Până de curând, nu prea am dat importanța cuvenită
prezenței și deficitului de vitamina D, unul dintre elementele
importante pentru o evoluție normală a osului atât la copil, cât
și la persoana de vârsta a treia.
De când am început să facem dozări
ale vitaminei D în masă, am observat că marea majoritate a
românilor au un nivel al acestei vitamine sub minimul normalității.
Dintr-o sută de dozări am găsit una sau două în limite normale
și niciuna foarte ridicată, de exemplu.
Această situație a rezultat din
analiza cazuisticii Institutului Național de Endocrinologie „C. I.
Parhon“, care nu poate fi pusă la îndoială. Este un eșantion
populațional de la care putem trage o concluzie. Sunt
constatări care vor trebui urmate de un studiu efectiv, care să ne
poată da niște date cuantificabile, să le putem explica și să
dăm soluții.
Acum doar semnalăm elementul și
consecințele sale. De aceea, congresul nostru are în program și un
curs despre deficitul de vitamina D și efectele sale scheletice și
nonscheletice, susținut de conf. dr. Adina Ghemigian.
– De ce credeți că ne aflam în
această situație?
– Încă e greu de explicat.
Probabil, expunerea insuficientă la soare, modul de a ne îmbrăca,
deci de a nu profita nici măcar de expunerea obișnuită la soare în
viața de zi cu zi. Probabil și alimentația este deficitară în
vitamina D.
Mai
inteligenți, cu sare iodată
– De foarte multă vreme, în
România sarea este iodată. Era necesară această iodare?
– După cum se știe, România, ca
orice țară cu un relief asemănător, este spoliată de iod.
Deficitul de iod este o problemă de masă. Același lucru se
întâmplă în Franța, Elveția. În Elveția, e chiar mai rău
decât la noi din acest punct de vedere, pentru că are un relief
muntos, pe când noi mai avem și porțiuni de șes. Cam 30% din
populația României trăiește în aceste zone cu deficit de iod,
ceea ce face ca gușa endemică să fie mai mult sau mai puțin
prezentă în aceste zone. Din această cauză, s-a ajuns la
necesitatea iodării universale a sării. UNESCO a luptat mult pentru
această măsură. Odată adoptată, toate țările au aderat la ea.
– Mulți o contestă.
– Nu mulți. Doar unii, puțini. E
drept, poate să apară cu o frecvență ceva mai mare cancerul
papilar tiroidian. Dar acest tip de cancer face parte din categoria
cancerelor captante, care pot fi tratate și vindecate sută la sută.
El e destul de frecvent și cu gușă, și fără gușă. Acest
inconvenient este mult mai puțin important decât existența gușii.
Pentru că gușa este foarte periculoasă. Nu mă refer la acelea cu
mici noduli sau mai știu eu ce, ci la tulburările neuropsihice care
pot să apară în deficitele mari de iod, încă din viața
intrauterină: oligofrenia, retardul în diverse grade etc.
Paracelsus, de exemplu, a sugerat
legătura între gușă și lipsa a ceva. Nu avea mijloacele să
documenteze acest lucru, dar de acolo a pornit. A fost nevoie de
aproape 200 de ani ca să se ajungă la iodarea universală a sării.
La noi în țară, de pe la 1885 au
fost reprezentanți ai medicinii și apoi ai endocrinologiei care au
luptat pentru acest lucru. De fapt, unul din părinții
endocrinologiei, aș putea spune, a fost tocmai acest deficit de iod.
Iar Institutul de Endocrinologie „Parhon“ este creația sută la
sută a deficitului de iod. El a fost înființat, în 1946, tocmai
pentru combaterea gușii endemice și a dezastrului neuropsihic
pe care deficitul de iod l-a generat.
După ce s-a înființat institutul,
majoritatea doctorilor au fost trimiși în teritoriu, unde au format
grupe în zonele de gușă endemică – Câmpulung Muscel, Câmpulung
Moldovenesc, întâmplător zone gușogene și una, și alta. Nume
foarte mari ale endocrinologiei au pornit din aceste locuri. Au fost
mii de lucrări în acea perioadă. Academia Română a scos două
volume despre gușa endemică, cu toată activitatea acestor grupe.
S-a realizat chiar o hartă a întregii țări cu zonele deficitare
și ce trebuie făcut – unde trebuie suplimentat cu administrare de
iodură de potasiu și unde nu.
Noi am reușit ca prin iodarea sării
să ajungem la o înălțime normală a populației, un nivel de
inteligență acceptabil etc. Ca diagnostic, gușa endemică a
devenit foarte rară.
– Care
sunt zonele cu cel mai mare deficit de iod la noi?
– Este zona Râmnicu Vâlcea,
Pitești, Câmpulung Muscel, deci o zonă destul de mare, Valea
Oltului, nordul Moldovei, cu toată zona Ceahlăului, Câmpulung
Moldovenesc etc., în Ardeal, zona munților Apuseni, dealurile și
munții Bihorului.
– Când a început iodarea sării
în România?
– Iodarea sării a început în
ʼ47, după înființarea Institutului Parhon, la Cacica. Dar nu a
fost universală. Era sare iodată în anumite zone. Iodarea
universală s-a făcut prin anii ʼ50, după ce UNESCO a hotărât
acest lucru. Măsura a fost implementată mai întâi în Elveția,
apoi în Franța, iar a treia țară care a făcut acest lucru a fost
România.
Provocări
la tot pasul
– Și endocrinologia este o
specialitate care se „bucură“ de provocări dintre cele mai
variate. Care provocare ar fi cea mai importantă în momentul
acesta?
– În fiecare clipă există
provocări în endocrinologie. La ora actuală, neuroendocrinologia
este cea care aduce cele mai multe provocări în această
specialitate. Creierul este o glandă endocrină. Așa trebuie
privite lucrurile.
Practic, au fost mai multe etape până
s-a ajuns la această gândire. În primul rând s-a vorbit despre
glanda periferică, aceasta considerându-se a fi cea mai importantă:
tiroida, hormonii care fac biosinteza ei. Apoi, s-a constatat că
tiroida lucrează, dar nu singură. Așa s-a ajuns la hipofiză. S-a
văzut că de acolo pornește o comandă către tiroidă. A mai
trecut o etapă și s-a văzut că și hipofiza, la rândul ei, este
controlată de undeva mai de sus și s-a ajuns la hipotalamus. Și de
atunci, lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură.
De menționat că, în certificatul
de naștere al neuroendocrinologiei, este trecut și numele unui
reprezentant român foarte important – Grigore T. Popa – fost
profesor de anatomie la Iași și la București, decanul Facultății
de Medicină de la București. El descrie pentru prima dată legătura
dintre hipofiză și creier – sistemul port neurohipofizar. A fost
pasul cel mai important. Până atunci se credea că totul este
izolat. El descrie și demonstrează această legătură prin
sistemul port hipotalamo-hipofizar.
La ora actuală, lucrurile au ajuns
foarte departe și, ținând seama că nu este loc în organismul
uman unde să nu existe un țesut de tip nervos, în toate aceste
locuri poate apărea patologie endocrină – așa-zisele tumori
neuroendocrine.
În programul congresului de anul
acesta vor fi câteva lucrări care se referă tocmai la aceste
tumori neuroendocrine. Sunt tumori cu efecte uneori foarte dure, dar
care recunosc un alt tip de tratament decât tumorile clasice.
Trebuie acționat asupra sistemului din care se nasc aceste tumori.
Există o terapie specifică în acest sens.
La ora actuală, terapia
neuroendocrină este principalul lucru care se conturează. E cea mai
importantă provocare în clipa aceasta. Altfel, provocări avem și
în osteoporoza – se pare că mecanismele pe care le-am demonstrat
și cu care am lucrat până acum sunt doar niște mecanisme, hai să
le zic, de suprafață. Sub ele sunt altele, care trebuie studiate.
.jpg)
