John
Bowis a fost,
între 1999 şi 2009, membru al Parlamentului European din partea Marii Britanii.
Ani la rând, a fost un susţinător vocal al mobilităţii pacienţilor în cadrul
Uniunii Europene. În 2008, Comisia Europeană l-a numit raportor pentru o
directivă care să ofere clarificare legislativă şi cadrul de lucru pentru
drepturile pacienţilor care vor să se trateze în afara graniţelor ţării lor de
provenienţă. Pe baza raportului său a fost creată Directiva 2011/24/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului privind asistenţa medicală
transfrontalieră.
Implementarea
directivei a fost făcută cu întârziere în mai multe state membre, inclusiv
România. Termenul-limită era octombrie 2013. În septembrie 2014 însă, România a
primit un avertisment din partea Comisiei Europene, deoarece implementase doar
parţial directiva. Avertismentul a venit la pachet cu un altul privind legislaţia
europeană în domeniul prescripţiilor medicale.
Presiunile
pacienţilor pot face procesul mai echitabil
– Cum
a diferit forma finală a directivei de draftul propus de dumneavoastră? Ce
compromisuri sau adaptări au fost făcute?
– Legislaţia îşi are, de fapt, originea
într-o serie de hotărâri ale Curţii Europene de Justiţie. Plecând de la
acestea, am făcut un raport pentru Parlamentul European, pe care l-am numit
„Mobilitatea pacienţilor“. Dar acest document nu era legislativ, era doar o
expresie a dorinţei Parlamentului de a face ceva în această direcţie. Apoi,
Comisia a venit cu propunerile ei, care acopereau mai multe aspecte decât hotărârile
Curţii, incluzând şi elemente ca: evaluarea tehnologiilor din sănătate,
e-Health, centre de expertiză şi referinţă, prescripţii electronice. Totuşi,
problema de bază rămânea aceeaşi: de a traduce hotărârile Curţii Europene de
Justiţie într-o măsură legislativă care să ofere claritate procedurală şi
certitudine legală. Era recunoscut dreptul oamenilor de a merge în altă ţară
pentru a beneficia de tratament, principalele dezbateri de-atunci se întorceau
la problema rambursării, dar şi la situaţiile în care trebuia sau nu să obţii
mai întâi permisiune sau autorizaţie pentru a merge în străinătate să te
tratezi. Conform Curţii, pacienţii nu puteau fi obligaţi să aibă autorizaţie
prealabilă decât dacă era vorba de tratament ce necesita spitalizare şi dacă
gravitatea bolii putea avea consecinţe asupra gestionării bugetelor. Mie mi-ar
fi plăcut ca directiva să fie mai liberală, să nu fie nevoie deloc de autorizaţie
prealabilă. Sugestia mea a fost ca, în loc de asta, să le oferim oamenilor
stimulente ca să notifice autorităţile de sănătate din ţările lor de intenţia
lor de a se trata afară, ca să existe posibilitatea planificării bugetare
pentru tratamentul lor. Astfel, dacă, de pildă, erau prea mulţi oameni care
solicitau acest tip de tratament, să poată fi creat un plan de a gestiona raţional
problema. Statul membru putea veni să spună: nu, credem că în aceste cazuri
trebuie să existe autorizaţie prealabilă, sau chiar să spună: nu, e prea scump.
Nu a fost acceptată această propunere. Aşa că a rămas la latitudinea statelor
membre când solicită şi când nu autorizaţie prealabilă. De fapt, rămâne destul
de neclară situaţia. Şi bănuiesc că, din acest motiv, se va întoarce în instanţă
pentru a fi testată şi mai în amănunt. Cealaltă îngrijorare pe care am avut-o a
fost că nu voiam ca oamenii să simtă că nu pot accesa tratamentul în străinătate
decât dacă şi-l permit, pentru că trebuie să plătească mai întâi din propriul
buzunar şi apoi să ceară banii înapoi. Sugestia mea a fost să existe o casă de
compensare, astfel încât costul tratamentului să fie trimis prin această casă
statului membru şi pacientul să nu fie nevoit să suporte în niciun fel costul.
– Dar nu s-a întâmplat aşa.
– Nu, pentru că li s-a părut prea complicat
de gestionat. Dar cred că se va întâmpla până la urmă, pentru că pacienţii vor
face presiuni pentru ca procesul să fie mai echitabil, să ajute oameni cu
diferite niveluri de venituri.
– Care
este rolul organizaţiilor de pacienţi în stimularea acestor schimbări?
– Nu neapărat organizaţiile, dar reprezentanţii
pacienţilor în general au un rol fundamental. Ei sunt cei care au reuşit să ducă
în Curtea Europeană de Justiţie cazurile care au dus la crearea directivei. Iar
hotărârile judecătoreşti au avut rezultate bune pentru pacienţii care fuseseră
refuzaţi în ţările lor de provenienţă.
– Cine
ar trebui să ghideze pacienţii care încearcă să obţină tratament în străinătate
în accesarea acestei opţiuni?
– Schema definită este următoarea: mergi la
medicul tău de familie, care funcţionează ca gatekeeper. El te trimite la specialist, dacă e cazul. Şi, dacă
vrei să beneficiezi de opţiunea asta, specialistul se adresează punctului naţional
de contact, creat în fiecare ţară, pentru a afla: unde sunt paturi disponibile,
unde sunt medici disponibili care se pot ocupa de tratament, care sunt
standardele de calitate din locurile respective. Acolo ar trebui să ai toată
informaţia.
Siguranţă europeană, calitate naţională
– Deci este foarte importantă informarea
medicilor specialişti.
–
Da, acesta ar fi scopul punctelor naţionale de contact. Fiecare ţară trebuie să
stabilească propriile criterii pentru standardele de calitate. A existat o
dezbatere pe această temă, Parlamentul şi Comisia au căzut de acord că ar
trebui să existe o autoritate competentă a Uniunii Europene care să definească
standarde de siguranţă şi calitate. Am reuşit să creăm aceste standarde pentru
siguranţă, având în vedere că nicio ţară nu vrea să-şi trimită pacienţii în altă
ţară unde ar fi la risc dintr-un motiv sau altul. Îndeplinirea criteriilor de
siguranţă trebuia garantată de fiecare dată. Dar Consiliul nu a acceptat
standardele de calitate, care au rămas la latitudinea statelor membre. Aşa că
fiecare stat membru e liber să îşi definească propriul set de standarde de
calitate. Dar sunt obligaţi să le publice, astfel ca pacienţii să poată şti
dinainte la ce să se aştepte.
– În ce măsură va influenţa implementarea
directivei timpul de aşteptare în diferite unităţi medicale?
– Ar
trebui să încurajeze nu doar spitalele, ci serviciile sanitare de orice tip să
îşi îmbunătăţească performanţa. Pentru că, până la urmă, cei mai mulţi oameni
ar prefera ca tratamentul să aibă loc acasă, chiar în oraşul de domiciliu, dacă
este disponibil. Dacă e un tratament specializat, ar prefera să călătorească,
dar în ţara lor. Să vorbească limba lor, să primească vizite din partea
familiei. Doar o minoritate dintre pacienţi vor să meargă în străinătate. Nu
există nicio obligaţie din partea ţării gazdă să primească pacienţii, totul se
face în limita disponibilităţii lor. Nimeni nu poate insista să vină. Sunt ţări
ca Belgia în care capacităţile depăşesc numărul de pacienţi şi constant deschid
uşile pentru pacienţi din Olanda, din Marea Britanie, de peste tot. Pe de altă
parte, dacă o ţară se găseşte în situaţia în care prea mulţi dintre pacienţii
ei merg către alte ţări pentru a se trata şi se îngrijorează că trebuie să
achite costurile pentru unităţi din alte ţări, atunci răspunsul e în mâinile
lor: trebuie doar să fie mai accesibili şi mai atractivi pentru proprii pacienţi.
Asta ar trebui să crească standardele naţionale.
Mai multe ţări rămase
în urmă
– Care este statusul deschiderii punctelor naţionale
de contact? România a depăşit cu mult termenul-limită iniţial.
–
Da, cred că multe ţări au rămas, de fapt, în urmă. Comisia este îngrijorată că
în mai multe ţări nu a fost implementată cum trebuie directiva şi a pus
presiuni asupra lor.
– De ce se întâmplă aşa?
–
Fie pentru că nu au văzut directiva ca pe o prioritate, fie pentru că încearcă
să întârzie procesul. Un număr foarte mic de ţări s-au opus propunerii chiar şi
în varianta finală. Şi cred că sunt ezitante şi la implementare.
Reţele de referinţă
– Ce legătură există între directiva pentru
asistenţa medicală transfrontalieră şi e-Health?
– În
linii mari, sunt două aspecte esenţiale: transferul datelor (fişelor) pacienţilor
într-o modalitate sigură, respectiv telemedicina, un domeniu în evoluţie, care
a trebuit reglementat. Trebuia stabilit ce ţară şi ce organism supervizează
acest tip de tratament, în caz că apar plângeri: ţara în care se află medicul,
nu pacientul.
– Ce rol au reţelele europene de referinţă?
– În
prezent este încurajată crearea acestor reţele. Ele vor fi sisteme de
economisire şi maximizare a resurselor. Nu mai e obligatoriu să ai un
specialist într-o anumită afecţiune de ambele laturi ale graniţei, îţi poţi
trimite pacienţii peste graniţă să fie trataţi acolo şi să primeşti alţii. Se
bazează pe un număr de sisteme similare deja implementate. Există unul între
partea vorbitoare de germană a Belgiei, Luxemburg şi Aachen (Germania). Mai
există unul care are centrul în Strasbourg. Încă unul între Veneţia şi
Slovenia. Ele au apărut natural: parteneriate bilaterale sau trilaterale.
Pacienţii sunt trimişi de specialiştii din regiunile respective.
.jpg)
