Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Mobilitatea pacienţilor în Europa: libertate cu incertitudini

Viața Medicală
Alexandra NISTOROIU joi, 19 februarie 2015
John Bowis a fost, între 1999 şi 2009, membru al Parlamentului European din partea Marii Britanii. Ani la rând, a fost un susţinător vocal al mobilităţii pacienţilor în cadrul Uniunii Europene. În 2008, Comisia Europeană l-a numit raportor pentru o directivă care să ofere clarificare legislativă şi cadrul de lucru pentru drepturile pacienţilor care vor să se trateze în afara graniţelor ţării lor de provenienţă. Pe baza raportului său a fost creată Directiva 2011/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind asistenţa medicală transfrontalieră.
Implementarea directivei a fost făcută cu întârziere în mai multe state membre, inclusiv România. Termenul-limită era octombrie 2013. În septembrie 2014 însă, România a primit un avertisment din partea Comisiei Europene, deoarece implementase doar parţial directiva. Avertismentul a venit la pachet cu un altul privind legislaţia europeană în domeniul prescripţiilor medicale.
 
 

 

Presiunile pacienţilor pot face procesul mai echitabil

   Cum a diferit forma finală a directivei de draftul propus de dumneavoastră? Ce compromisuri sau adaptări au fost făcute?
   – Legislaţia îşi are, de fapt, originea într-o serie de hotărâri ale Curţii Europene de Justiţie. Plecând de la acestea, am făcut un raport pentru Parlamentul European, pe care l-am numit „Mobilitatea pacienţilor“. Dar acest document nu era legislativ, era doar o expresie a dorinţei Parlamentului de a face ceva în această direcţie. Apoi, Comisia a venit cu propunerile ei, care acopereau mai multe aspecte decât hotărârile Curţii, incluzând şi elemente ca: evaluarea tehnologiilor din sănătate, e-Health, centre de expertiză şi referinţă, prescripţii electronice. Totuşi, problema de bază rămânea aceeaşi: de a traduce hotărârile Curţii Europene de Justiţie într-o măsură legislativă care să ofere claritate procedurală şi certitudine legală. Era recunoscut dreptul oamenilor de a merge în altă ţară pentru a beneficia de tratament, principalele dezbateri de-atunci se întorceau la problema rambursării, dar şi la situaţiile în care trebuia sau nu să obţii mai întâi permisiune sau autorizaţie pentru a merge în străinătate să te tratezi. Conform Curţii, pacienţii nu puteau fi obligaţi să aibă autorizaţie prealabilă decât dacă era vorba de tratament ce necesita spitalizare şi dacă gravitatea bolii putea avea consecinţe asupra gestionării bugetelor. Mie mi-ar fi plăcut ca directiva să fie mai liberală, să nu fie nevoie deloc de autorizaţie prealabilă. Sugestia mea a fost ca, în loc de asta, să le oferim oamenilor stimulente ca să notifice autorităţile de sănătate din ţările lor de intenţia lor de a se trata afară, ca să existe posibilitatea planificării bugetare pentru tratamentul lor. Astfel, dacă, de pildă, erau prea mulţi oameni care solicitau acest tip de tratament, să poată fi creat un plan de a gestiona raţional problema. Statul membru putea veni să spună: nu, credem că în aceste cazuri trebuie să existe autorizaţie prealabilă, sau chiar să spună: nu, e prea scump. Nu a fost acceptată această propunere. Aşa că a rămas la latitudinea statelor membre când solicită şi când nu autorizaţie prealabilă. De fapt, rămâne destul de neclară situaţia. Şi bănuiesc că, din acest motiv, se va întoarce în instanţă pentru a fi testată şi mai în amănunt. Cealaltă îngrijorare pe care am avut-o a fost că nu voiam ca oamenii să simtă că nu pot accesa tratamentul în străinătate decât dacă şi-l permit, pentru că trebuie să plătească mai întâi din propriul buzunar şi apoi să ceară banii înapoi. Sugestia mea a fost să existe o casă de compensare, astfel încât costul tratamentului să fie trimis prin această casă statului membru şi pacientul să nu fie nevoit să suporte în niciun fel costul.
  Dar nu s-a întâmplat aşa.
   – Nu, pentru că li s-a părut prea complicat de gestionat. Dar cred că se va întâmpla până la urmă, pentru că pacienţii vor face presiuni pentru ca procesul să fie mai echitabil, să ajute oameni cu diferite niveluri de venituri.
   Care este rolul organizaţiilor de pacienţi în stimularea acestor schimbări?
   – Nu neapărat organizaţiile, dar reprezentanţii pacienţilor în general au un rol fundamental. Ei sunt cei care au reuşit să ducă în Curtea Europeană de Justiţie cazurile care au dus la crearea directivei. Iar hotărârile judecătoreşti au avut rezultate bune pentru pacienţii care fuseseră refuzaţi în ţările lor de provenienţă.
   Cine ar trebui să ghideze pacienţii care încearcă să obţină tratament în străinătate în accesarea acestei opţiuni?
   – Schema definită este următoarea: mergi la medicul tău de familie, care funcţionează ca gatekeeper. El te trimite la specialist, dacă e cazul. Şi, dacă vrei să beneficiezi de opţiunea asta, specialistul se adresează punctului naţional de contact, creat în fiecare ţară, pentru a afla: unde sunt paturi disponibile, unde sunt medici disponibili care se pot ocupa de tratament, care sunt standardele de calitate din locurile respective. Acolo ar trebui să ai toată informaţia.

Siguranţă europeană, calitate naţională

   Deci este foarte importantă informarea medicilor specialişti.
   – Da, acesta ar fi scopul punctelor naţionale de contact. Fiecare ţară trebuie să stabilească propriile criterii pentru standardele de calitate. A existat o dezbatere pe această temă, Parlamentul şi Comisia au căzut de acord că ar trebui să existe o autoritate competentă a Uniunii Europene care să definească standarde de siguranţă şi calitate. Am reuşit să creăm aceste standarde pentru siguranţă, având în vedere că nicio ţară nu vrea să-şi trimită pacienţii în altă ţară unde ar fi la risc dintr-un motiv sau altul. Îndeplinirea criteriilor de siguranţă trebuia garantată de fiecare dată. Dar Consiliul nu a acceptat standardele de calitate, care au rămas la latitudinea statelor membre. Aşa că fiecare stat membru e liber să îşi definească propriul set de standarde de calitate. Dar sunt obligaţi să le publice, astfel ca pacienţii să poată şti dinainte la ce să se aştepte.
   În ce măsură va influenţa implementarea directivei timpul de aşteptare în diferite unităţi medicale?
   – Ar trebui să încurajeze nu doar spitalele, ci serviciile sanitare de orice tip să îşi îmbunătăţească performanţa. Pentru că, până la urmă, cei mai mulţi oameni ar prefera ca tratamentul să aibă loc acasă, chiar în oraşul de domiciliu, dacă este disponibil. Dacă e un tratament specializat, ar prefera să călătorească, dar în ţara lor. Să vorbească limba lor, să primească vizite din partea familiei. Doar o minoritate dintre pacienţi vor să meargă în străinătate. Nu există nicio obligaţie din partea ţării gazdă să primească pacienţii, totul se face în limita disponibilităţii lor. Nimeni nu poate insista să vină. Sunt ţări ca Belgia în care capacităţile depăşesc numărul de pacienţi şi constant deschid uşile pentru pacienţi din Olanda, din Marea Britanie, de peste tot. Pe de altă parte, dacă o ţară se găseşte în situaţia în care prea mulţi dintre pacienţii ei merg către alte ţări pentru a se trata şi se îngrijorează că trebuie să achite costurile pentru unităţi din alte ţări, atunci răspunsul e în mâinile lor: trebuie doar să fie mai accesibili şi mai atractivi pentru proprii pacienţi. Asta ar trebui să crească standardele naţionale.

Mai multe ţări rămase în urmă

   Care este statusul deschiderii punctelor naţionale de contact? România a depăşit cu mult termenul-limită iniţial.
   – Da, cred că multe ţări au rămas, de fapt, în urmă. Comisia este îngrijorată că în mai multe ţări nu a fost implementată cum trebuie directiva şi a pus presiuni asupra lor.
   De ce se întâmplă aşa?
   – Fie pentru că nu au văzut directiva ca pe o prioritate, fie pentru că încearcă să întârzie procesul. Un număr foarte mic de ţări s-au opus propunerii chiar şi în varianta finală. Şi cred că sunt ezitante şi la implementare.

Reţele de referinţă

   Ce legătură există între directiva pentru asistenţa medicală transfrontalieră şi e-Health?
   – În linii mari, sunt două aspecte esenţiale: transferul datelor (fişelor) pacienţilor într-o modalitate sigură, respectiv telemedicina, un domeniu în evoluţie, care a trebuit reglementat. Trebuia stabilit ce ţară şi ce organism supervizează acest tip de tratament, în caz că apar plângeri: ţara în care se află medicul, nu pacientul.
   Ce rol au reţelele europene de referinţă?
   – În prezent este încurajată crearea acestor reţele. Ele vor fi sisteme de economisire şi maximizare a resurselor. Nu mai e obligatoriu să ai un specialist într-o anumită afecţiune de ambele laturi ale graniţei, îţi poţi trimite pacienţii peste graniţă să fie trataţi acolo şi să primeşti alţii. Se bazează pe un număr de sisteme similare deja implementate. Există unul între partea vorbitoare de germană a Belgiei, Luxemburg şi Aachen (Germania). Mai există unul care are centrul în Strasbourg. Încă unul între Veneţia şi Slovenia. Ele au apărut natural: parteneriate bilaterale sau trilaterale. Pacienţii sunt trimişi de specialiştii din regiunile respective.

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.