La vremea lor,
externatul şi internatul au fost etape importante în formarea şi confirmarea
viitorilor medici. O serie de interviuri, realizate pe parcursul mai multor
ani, cu dl prof. dr. Dumitru-Justin C.
Diaconu, dermatovenerolog, mi-au oferit prilejul de a deschide o portiţă către
adevăratele izvoare ale formării viitorilor specialişti, către secretele maeştrilor
de altădată.
Atunci am pus eu ochii pe Dermatologie
– Voi lua mai întâi externatul. Era un concurs care se dădea
de toţi absolvenţii anului III, care nu aveau restanţe. Cu alte cuvinte,
participau toţi cei valizi. Pe număr de locuri. Internatul se dădea la doi ani
după externat, la începutul anului VI (după încheierea anului V). Externatul
dura doi ani, internatul – trei. Internat însă nu putea să dea decât cel care
era deja extern. Se făcuse deja o triere, urmau stagiile de externat, apoi celălalt
concurs, pentru intern de spital. Numărul de locuri era stabilit de rectoratul
IMF, mai târziu UMF în funcţie de ce era nevoie şi, mai ales, de numărul de
studenţi.
– Şi făceaţi stagiile şi mergeaţi şi la
cursuri la facultate?
– Practic, nu te mai duceai la şcoală, practica din clinică
– mă refer la acele stagii, discipline foarte importante (Medicină internă,
Chirurgie, Ginecologie, Pediatrie) – substituia şcoala: cei mai buni dintre
studenţi, selectaţi prin concurs, erau ajutaţi, prin activitate practică, la
patul bolnavului, să devină şi mai buni. Li se încredinţau responsabilităţi. Şi
mai este ceva, şi mai important: ca extern erai „salariat de stat“. Ca salariat
de stat nu mai aveai vacanţă, aveai dreptul la două săptămâni de concediu de
odihnă, atât. Concediul de odihnă trebuia să fie luat în vacanţele colegilor.
Evident, fiind salariat, erai înscris în sindicat, plăteai cotizaţie ca toţi
ceilalţi, impozit pe salariu, 400 de lei era salariul. Erau bani, leul avea altă
putere în acei ani. Pe atunci, acel salariu de 400 lei/lună era puţin mai mare
decât o bursă, nu cu mult, doar ceva mai mare. Eu n-am avut bursă în facultate,
părinţii erau salariaţi (fiind învăţători, iar tata şi director de şcoală) depăşeam
plafonul ca să pot obţine bursă.
Dincolo de relaţiile strict profesionale
– Unde aţi făcut primul stagiu de externat? În
ce an?
– În 1957 la Medicină
internă, la acad. dr. Tiberiu Spârchez. Fiind la primul stagiu, eu nu ştiam
care sunt relaţiile lui cu colaboratorii. Şi mi l-am ales pe cel mai bun, eram
primul – puteam să aleg – şi l-am ales pe dr. Dumitru Rebedea. N-am ştiut că el
venise acolo printr-un 
concurs la care Spârchez nu fusese de acord. Şi m-a
chinuit, şi m-a chinuit, Dumnezeule!
– Cine?
– Academicianul Spârchez.
– Cum v-a chinuit? Ce legătură aveaţi dumneavoastră,
intrat în externat ca student, cu doctorul pe care l-aţi ales, de v-a chinut şeful
de clinică de la Medicină internă?
– Nu mai vreau să povestesc. Nu mi-a părut rău că făcusem o
anumită alegere; am învăţat multe de la doctorul Rebedea.
– Cum ar fi?
– Cum să ascult o inimă, un plămân, cum să palpez, cum să
pun un diagnostic. Pe atunci, aşa era: stetoscopul, urechea, văzul, pipăitul.
El era asistent universitar, însă extrem de serios şi dornic să înveţe şi pe
cei mai tineri. A fost primul care a adus ecografia în ţara noastră. Văzând că
eu sunt foarte interesat, după o contravizită, care era după-amiaza, îmi zice:
„Justine, hai să mergem să luăm o friptură!“. Eu nu pot să-l uit, indiferent ce
ar spune alţii. Ştia să observe pe cei dornici să înveţe, ştia cum să-i încurajeze
şi cum să îşi apropie tinerii. Cum să-i ia… Trecea dincolo de relaţiile strict
profesionale: cu mine proceda într-un fel, cu un altul, altfel, după cum eram
fiecare.
Doar lucrând afli ce poţi şi ce nu poţi
– A pregăti un medic nu înseamnă doar să-l îndopi cu
proceduri şi informaţii medicale. Înainte de toate trebuie să cunoşti oamenii,
fel şi fel de oameni. Şi sănătoşi şi bolnavi, şi cultivaţi şi necultivaţi. Mai
ales necultivaţi. Şi nu-i poţi cunoaşte din cărţi şi nici din filme. E nevoie să
trăieşti tu însuţi între oameni, să treci prin fel şi fel de întâmplări.
– Şi alte peripeţii?
– După şase luni, am luat Dermatovenerologia şi am ales să
merg la profesorul Ştefan Teodorescu. Atunci m-am înscris eu şi la Cercul
studenţesc de Dermatologie. El a fost pentru mine ca un tată. Al treilea stagiu
ca extern a fost la acad. dr. Nicolae Lupu. Toţi spuneau că lucrează „la Lupu“.
Şi, la un moment dat, îmi spune doctorul Iulică Popescu: „Dle extern, pot să vă
spun Justin?“. M-a terminat cu o vorbă. Mi se adresează mie, un… Cine eram eu?
Un student, un mucos. Mi se adresează un doctor cu „dle extern“! Îmi ceruse
voie să-mi spună pe numele mic! Nu-mi venea să cred. Iar doctorul Harnagea, văzând
că sunt foarte serios, timp de şase luni, două ore pe zi, în fiecare zi, îmi
explica electrocardiograma, în ce fel poate fi „citită“, cum să o foloseşti
pentru a pune un diagnostic ori pentru a afla dacă medicaţia recomandată ajută
bolnavul. Pot eu să-l uit pe acest om? De la el am învăţat că diagnosticăm şi
tratăm bolnavi şi nicidecum boli. Erau doctori unu şi unu, doctori adevăraţi.
– De unde aţi ştiut la care medic anume să
mergeţi?
– Întrebam şi aflam. Nu mă interesa neapărat cine e mai
bun, mă interesa cine îţi povesteşte, îţi arată, cine te învaţă. Mulţi erau
medici foarte buni, dar nu toţi ştiau cum să te îndrume. Nu toţi au un asemenea
har. Pregătirea curentă nu oferea decât rar şi întâmplător studenţilor –
viitori medici – condiţii în care să-şi arate şi să-şi dezvolte abilităţi în
raporturile cu bolnavii. Până nu vezi cu ochii tăi, până nu pui tu însuţi mâna,
să palpezi, să simţi, până nu asculţi, nu înveţi.
În ziua aceea am fost fericit
– Şi, în sfârşit, am
luat şi Chirurgie. Eu am un tremur, moştenit de la tata. Dar n-am ţinut seama. Şi
am luat-o ca boul: la Urgenţă Floreasca, la prof. dr. Ion Ţurai. A fost el şi
membru corespondent al Academiei Române.
– Şi cum v-aţi descurcat dacă nu vă plăcea?
– N-aveam încotro, trebuia să fac stagiul. Nu puteam să zic
nimic, eu mi-am ales să fac la chirurgie. Şi încă unde? La Urgenţă Floreasca.
Cele mai urâte urgenţe acolo ajungeau. Nu le mai puteai trimite în altă parte. Şi
nu-mi plăcea sub nicio formă. Pleca unul din operaţie şi mă lăsau obosit, dar mă
luau de odihnit cei care intrau în tura următoare. Se lucra pe bandă, ca în
uzină. Eu nu mai schimbam mănuşi până la sfârşitul zilei. Turbam. Mai veneam
uneori şi le spuneam „Am diaree!“, ca să mă lase, dracului, în pace. Nu-mi plăcea
chirurgia. Da, am făcut şi eu o operaţie. Dar nu oricum! Mâna întâi! Era o
apendicectomie – extirparea chirurgicală a apendicelui. Singura operaţie făcută
în viaţa mea. În ziua aceea am fost fericit. Eram erou. M-a ţinut însă până în
dimineaţa zilei următoare. Şi când am realizat că iar trebuie să intru la sală şi
nu mai văd lumina de-afară toată ziua le-am spus: Am di-a-re-e! şi-n gândul
meu: „Cine-o face vreodată chirurgie, acela nu se va numi Dumitru-Justin C.
Diaconu“.
Până nu faci o boacănă, nu vezi
– (…) Şi am ajuns la
ORL – aveam cameră în spital, iar eu locuiam cu doctorul Dinu Ahil. Eu eram
„intern provizoriu” – înainte să intru în stagiul de intern, el era „intern cu
concurs“: dăduse concurs cu un an înainte. Primisem o cămăruţă cu două paturi,
o măsuţă şi două scaune şi un cuier tip pom, cum erau prin unele cabinete de pe
vremuri. Şi nu prea mai era loc acolo. Ca să treci printre paturi, unul lângă
un perete, celălalt lângă peretele opus, era nevoie să mergem pe dungă, trecând
un picior pe lângă celălalt…
– Ce era deasupra?
– De ce mă-ntrebaţi ce era deasupra şi nu ce era dedesubt?
E o întâmplare care spune multe despre cum erau văzuţi internii şi ce rol aveau
ei într-un spital. Până nu faci o boacănă nu vezi o grămadă de lucruri. Boacănele
alcătuiesc un fel de ochi lăuntric. Ochii din umbra sinelui. Dedesubt era camera
de gardă de la Medicină internă. Noi eram la ORL. Şi… într-o seară, ne-am
zbenguit şi noi pe-acolo. Eu aveam un pick-up adus de la Moscova, cum era pe
atunci. Ne-am făcut şi noi de cap. Am pus masa într-un pat, celălalt pat peste
primul pe dungă şi în locul mesei şi unuia din paturi am făcut loc cât să ne
putem mişca pe acolo în voie. Am dansat şi noi: muzică, băutură, fete…
– Şi?
– Şi noi de unde să ştim că aveam camera deasupra camerei
de gardă de la Interne? Vine dimineaţa. Mergem noi, cum eram, dormiţi-nedormiţi
la raportul de gardă. Nu puteai să lipseşti căci ar fi fost jale. Şi norocul
nostru că n-am lipsit… Şi-acolo, domnul profesor Ţeţu zice, după ce se termină
raportul: „Internii să rămână cu mine“. Eram doar noi, doi, Ahil şi cu mine. Am
rămas.
„Ce dracu’ aţi făcut
voi, ast-noapte?“
„Noi? Ce să facem? Am
dormit.“
„Aţi dormit?… Mă lăsaţi?!…
V-a reclamat medicul de gardă. Are camera sub voi şi n-a putut să închidă un
ochi. Vedeţi că vine directorul la voi şi să aveţi grijă ce-i spuneţi.“ Profesorul
Ţeţu ne-a pus în cunoştinţă de cauză. Am luat urgent pick-up-ul şi l-am dus la
bibliotecă, era „corp delict“, am pus masa şi paturile la loc, am dus sticlele
de băutură. Şi-abia terminasem, când a apărut directorul: că una, că alta… Şi
noi: „Nu vedeţi cum intrăm noi printre paturi?“ şi apoi i-am şi demonstrat,
numai aşa, de-al dracului, cum e nevoie să trecem un picior peste celălalt că
altfel nu se poate. Muzică? De unde? Noi suntem afoni. Se uită el prin cameră,
se uită la noi şi devenea tot mai încurcat. „Medicul de gardă n-o fi avut somn.
A visat urât.“ Noi tăceam mâlc. Ne muşcam limba să nu ne umfle râsul.
O „pilă“
la profesorul Ştefan Teodorescu
– Dle profesor, mai spuneţi-mi odată care erau
diferenţele între „a fi extern“ şi „a fi intern“?
– Ca extern erai din afara spitalului: stăteai până la prânz
şi pe urmă plecai. Care unde locuia: la cămin, acasă, în oraş, pentru cei care
erau bucureşteni, la gazdă pentru cei cărora părinţii le puteau plăti o gazdă.
Ca intern, locuiam în spital de dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa.
Acolo lucram, acolo mâncam, acolo dormeam. Era mai rău ca la cămin. Plecam doar
când aveam cursuri şi dacă aveam de exemplu bilete la teatru. Ne ceream voie ca
să putem merge.
Comutasem discuţia pe
un cu totul alt registru. Nu-mi scăpase însă o diferenţă esenţială: Profesorul
foloseşte o formă impersonală a verbului: „erai“, „stăteai“, „plecai“ când
vorbeşte despre externat. Şi apoi, în fraza următoare: „Ca intern, locuiam în
spital de dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa… acolo lucram, acolo
mâncam, acolo dormeam“. Şi surpriză: „locuiam“, „lucram“, „mâncam“, „dormeam“.
Iată în ce fel de detalii se poate ascunde adevărul. Simpla trecere de la
stagiile ca extern la cele făcute ca intern adăugase în felul în care se
structurase gândirea şi personalitatea lui în acei ani un alt nivel, o
schimbare profundă, fundamentală. Nucleul personalităţii lui se aşezase deja în
interiorul spitalului. Cum? Care erau arhitecţii acestor metamorfoze? Astăzi,
dacă ne pornim să consultăm reviste de psihologie, psihiatrie din ţări vestice,
vom găsi astfel de idei şi abordări ca fiind de dată recentă, descoperiri ale
unor savanţi din America, Germania, Franţa. Cine să le caute în istoria şcolii
medicale româneşti?
– Profesorul Ştefan Teodorescu avea vreo
poreclă?
– Nu! Nu-şi permitea nimeni aşa ceva. Şeful de clinică,
disciplină sau catedră era ŞEF. Ştia să se impună şi ceilaţi îl respectau. Erau
şi alte vremuri, alte raporturi între generaţii. Lucrarea de diplomă mi-a
condus-o doctorul Mureşan. Dumitru Mureşan! Aveam ca temă dermatozele
profesionale. Doctorul Mureşan era, pe atunci, şef de lucrări. Acum este membru
titular al Academiei de Ştiinţe Medicale. I-am dat lucrarea să o citească, a
citit-o, nu mi-a pus nicio virgulă. M-am dus la profesorul Ştefan Teodorescu, să
o citească şi el. Şi zice: „Justine, da’ de unde ai ştiut să scrii asta aici?“.
Mă întrebase în legătură cu o afirmaţie pe care o făcusem în partea generală a
lucrării. Eu, dacă mi s-a dat şi bibliografie, m-am documentat şi am ales din
cele citite ideile principale, care aveau legătură cu subiectul lucrării.
Trecusem acolo ceva din ce-mi recomandase doctorul Mureşan. Zic: „De la dl
doctor Mureşan“. „Justine, tu o să ajungi mare. Pune acolo, între ghilimele, de
unde ai luat-o. Că altfel te bagă la plagiat“. Şi de-atunci, de câte ori am
preluat ceva din cele spuse sau scrise de alţii, am trecut şi autorul sau
autorii după cum era cazul. Primisem un sfat pentru toată viaţa! Firesc, după
ce am terminat stagiul de Dermatologie, m-am dus eu la profesorul Teodorescu şi
l-am rugat să-mi pună şi mie o pilă. Ca să fac un stagiu şi la academicianul
Scarlat Longhin.
Un ritual de trecere
Fără ca viitorul medic să prindă de veste, era
introdus în atmosferă, din aproape în aproape. Mai întâi „extern“, apoi
„intern“. Interlocutorul nostru a avut chiar şi norocul unui stagiu intermediar
de „intern provizoriu“ (pentru că în intervalul de trecere de la extern la
intern, nefiind locuri în cămin a locuit în spital şi înainte de a fi intern).
Fenomene asemănătoare sunt cunoscute în cultura arhaică, sunt cunoscute şi
studiate în folclorul românesc. „Logodna“, trecerea de holtei la „căsătorit“,
ritualurile legate de ciclurile agricole, trecerea de la anul vechi la cel nou,
nunta, naşterea, botezul, înmormântarea. Despre rolul unor ritualuri de trecere
în formarea medicilor, una dintre cele mai dificile şi nobile profesii, nu ştiu
să fi vorbit şi cu atât mai puţin să fi scris cineva la noi. Prof. dr.
Dumitru-Justin C. Diaconu ne povesteşte tocmai despre astfel de „treceri“ şi
investituri. Şi nu sunt doar aceste trepte mari. Sunt şi paşii mărunţi, care
dau conţinut cuvintelor: garda făcută de revelion de unul singur (este şi o
cale de a rezolva conflicte interne şi un moment de responsabilizare),
posibilitatea lăsată medicilor primari de a pleca la o adică pentru o noapte
sau un week-end – aveau şi ei familii – transferând serviciul de gardă către
„dl dr. intern“ (cu obligaţia de a-l plăti pe cel care îi înlocuia, aşa cum ei
erau plătiţi). Era un transfer făcut din iniţiativa şi cu acordul şefului de
clinică. Sunt momente de formare, sunt investituri, se fac de la caz la caz, într-un
cadru oficial: la raportul de gardă, la „vizita mare“, de faţă cu toţi ceilalţi,
sau, unde era vorba de o reclamaţie, după raport, doar între profesor şi
discipol. Povestite ori doar subînţelese… au importanţa lor.
.jpg)
