Fără cuvinte mari, dr. Mihai Ardeleanu vorbeşte despre munca lui cu siguranţa omului
care şi-a găsit vocaţia şi a ştiut să o cultive. Sucevean de fel, face parte
din prima generaţie de nefrologi din România şi a pus bazele secţiei de
specialitate a Spitalului Judeţean de Urgenţă „Sfântul Ioan cel Nou“ din
Suceava, pe care o conduce şi astăzi. În prezent, se împarte între spitalul căruia
i-a dedicat aproape trei decenii de viaţă şi unul dintre cele trei centre de
dializă din judeţul Suceava.
– Cum
s-a derulat până acum programul de supleare a funcţiei renale? Ce probleme aţi
întâmpinat?
– Până în 2003 a fost o perioadă de
pionierat, finanţarea dializei se făcea din bugetul mare al spitalului şi, din
păcate, fondurile destinate acestor bolnavi nu erau dirijate exclusiv către
boala renală, astfel că am cam stat cu mâna întinsă la conducerea spitalului.
După 2003, lucrurile s-au aşezat, banii au început să vină ţintit pe programul
de dializă, fiind stipulat foarte clar că nu pot fi redistribuiţi. Din acel
moment nu au mai fost probleme cu finanţarea. De altfel, la Suceava nu reutilizăm
dializoarele sau alte consumabile. În Statele Unite, de pildă, se practică
reutilizarea dializoarelor de ani de zile, dar noi nu am ajuns niciodată într-o
perioadă atât de neagră încât să facem asta. În 2004 a început acţiunea de
privatizare a dializei la nivel naţional; noi, la Suceava, am făcut tranziţia
în 2010, când cei 280 de bolnavi care erau dializaţi la spital au avut de ales
între cele trei centre private de dializă deschise în judeţ. La spital a rămas
o staţie cu patru aparate care deserveşte urgenţele şi face iniţierile pacienţilor
care vor rămâne în programul de dializă cronică.
– Câţi pacienţi sunt hemodializaţi şi câţi
dializaţi peritoneal în judeţ?
–
Pacienţi cu insuficienţă renală cronică sunt poate chiar peste o mie, dar
dializă fac aproximativ 300. Din păcate, dializa peritoneală nu este o metodă
foarte populară la noi. O ţară ca Mexicul are 90% din pacienţi pe dializă
peritoneală. La noi, sub 10%. Nu am reuşit să îi convingem şi nici nu am avut
argumente solide, pentru că această metodă se aplică la domiciliu, pacienţii ar
trebui să urmeze reguli foarte stricte de igienă ca să prevină infecţiile:
trebuie să aibă o cameră separată pentru asta, o sursă de apă curentă. Ar fi
bine să putem folosi această metodă pentru pacienţii care locuiesc în zone
izolate, unii dintre ei fac drumuri de câte o sută de kilometri, de trei ori pe
săptămână.
„Fraţilor, trimiteţi-mi bolnavul!“
– Câţi pacienţi din judeţ au beneficiat până
acum de transplant renal?
– În jur de 50 au fost transplantaţi la Iaşi,
în special, dar şi la Bucureşti sau Cluj. Le recomand să se înscrie pe toate
cele trei liste de aşteptare. Nu ştii de unde sare iepurele.
– Cum
merge procesul de monitorizare a lor? Cu ce complicaţii v-aţi întâlnit?
– Noi la spital nu avem mijloace de a doza
concentraţia sangvină a medicamentelor de transplant. Le dăm reţetele, îi evaluăm.
În momentul în care apare o disfuncţie a rinichiului transplantat, îl trimitem
urgent la centru. Acolo au posibilitatea să facă reinducţia tratamentului
antireject, să schimbe medicaţia sau să facă un alt transplant. Complicaţii
foarte grave nu au fost. Unuia nu i-a mai funcţionat grefa renală şi a reintrat
pe dializă, altul a avut noroc şi a primit imediat alt transplant, la câţiva a
fost nevoie doar de adaptarea medicaţiei.
– Cum pregătiţi pacienţii pentru transplant?
– În primul rând, trebuie să îi depistăm în
faza de predializă. În momentul în care pacientul este eligibil pentru dializă,
partida e cam pierdută. Toată şmecheria este să putem întârzia intrarea în
dializă, cu dietă, sfaturi, medicaţie, evaluări periodice. Apoi, dacă deja
trebuie pus pe dializă, trebuie să ai grijă să aibă o iniţiere bună şi să faci
tot ce e posibil ca să supravieţuiască cât mai mult. Am bolnavi care fac deja
dializă de 20 de ani. Este mai ieftin să îl ţii în predializă şi merită orice
efort să eviţi să devină prizonierul procedurii de dializă. Întotdeauna am
pledat şi către medicii de familie, şi către interniştii din judeţ: „Fraţilor,
trimiteţi-mi bolnavul, nu ca să vă iau pacientul, ci ca să ştim de el, îl urmăriţi
tot voi în continuare, dar vine de câteva ori pe an şi la mine şi îi dau reţeta
şi scrisoarea medicală“. Sunt bolnavi în acest program de predializă deja de
peste cinci ani care stau încă – e drept, atârnă de un fir de păr – în
predializă.
Tirania pixului
– Cum
colaboraţi cu medicii de alte specialităţi?
– Avem o foartă bună colaborare cu secţiile
cardiologie şi diabet, care ne trimit pacienţi. Câteodată e vorba chiar de un
exces de trimiteri către nefrologie, în stadii foarte precoce. Eu încurajez
acest lucru, chiar dacă aglomerează cabinetul, pentru că pot interveni la timp.
În ambulatoriu ajung săptămânal 40–50 de pacienţi, care au o combinaţie de boală
cardiacă sau diabet şi insuficienţă renală. Diabetici în Suceava sunt peste
20.000, iar un control foarte bun al diabetului întârzie evoluţia spre complicaţia
renală. Se face screening. În momentul în care colegii diabetologi depistează o
albuminurie sau o microalbuminurie, trimit pacientul la nefrolog şi începem
tratamentul înainte ca el să ajungă în insuficienţă renală.
– Care
au fost momentele definitorii ale traseului dumneavoastră profesional?
– Unul a fost întâlnirea cu nefrologia, cu
personalitatea vulcanică a profesorului Nicolae Ursea, mentorul meu. Când am
dat examenul, în 1993, mi-a spus: „Mihai, dacă iei examenul dar nu construieşti
un centru de dializă la Suceava, degeaba devii nefrolog“. Un an mai târziu, în
1994, am deschis primul centru de dializă din Suceava, în spital, care s-a
dezvoltat apoi.
– Ce aţi
schimba în sistemul de sănătate din România?
– Atitudinea faţă de medici şi personalul
medical. Am lucrat şi în socialism, şi în capitalism. Şi atunci, şi acum s-a
perpetuat o atitudine de indiferenţă faţă de medici şi de personalul medical.
Tot timpul s-a presupus că „îi lăsăm, că ei oricum se descurcă, îşi rotunjesc
cumva veniturile“.
– Care
au fost cele mai dificile momente din cariera dumneavoastră?
– Când nu erau bani. Când mă duceam cu
comanda pentru dializoare şi spuneam: luna viitoare trebuie să fac 500 de
dialize, iar directorul spitalului spunea: eu îţi dau bani pentru 300. Bun, şi
cu celelalte 200 de dialize ce fac? Şi-atunci intram în nişte momente
semiisterice în care trebuia să îi spun: dă-mi lista cu bolnavii cărora nu le
fac dializă, să o afişez pe uşă, să se ştie. Începea un fel de negociere din
asta româno-balcanică. Momentele în care am avut de convins câte un director au
fost cele mai penibile. M-au marcat cel mai tare, când era cineva care avea un
pix în mână şi, ţinând pixul în mână, era mai important decât oricine.
– Şi
cele mai plăcute amintiri?
– Cele mai plăcute şi mai mobilizante sunt
cazurile de insuficienţă renală acută, când pacienţii vin la tine în stare
foarte gravă, inconştienţi chiar şi pleacă apoi pe picioarele lor. Şi mai sunt pacienţii cu insuficienţă
cronică pe care îi ţii în viaţă, îi ajuţi să meargă înainte chiar şi douăzeci
de ani.
.jpg)
