Un profesor emblematic al Clujului ne-a spus, la unul dintre primele cursuri de Morfopatologie, că orice medic, indiferent de specialitate, are un cimitir în spate.

Mereu am interpretat expresia asta ca pe o atenţionare asupra culpei medicale care este și ea inevitabilă, oricât de buni, atenţi și implicaţi am fi.

Recent, mi-am dat seama că cimitirul mai mare sau mai mic pe care îl poartă pe umeri fiecare medic, proporţional cu gradul de risc specific specialităţii, nu e legat (doar) de calitatea actului medical, ci de natura vieţii.

Într-un fel sau altul, moartea se va strecura în activitatea noastră cu oamenii. Și, dincolo de realitatea apăsătoare a acestui fapt, se poate ascunde și frumuseţea de a fi părtași la unul dintre momentele cele mai semnificative ale unui om – moartea.

O bună prietenă medic ginecolog mi-a povestit odată cum simte că se umple cu ceva încăperea unde se naște un copil, cum e și ea cuprinsă de valul acela de energie, oricât de lungă a fost deja garda. Sunt convinsă că așa este.

Și ceva la fel de cutremurător se întâmplă și în încăperea de unde un suflet pleacă. Mai ales dacă acel om a avut partea de conștiinţa acestui fapt și de șansa de a-și lua la revedere de la cei dragi.

Nu credeam că aș putea înţelege care este farmecul medicinei paliative, dar asta pentru că avem, ca oameni și, mai ales, ca medici, tendinţa de a împinge moartea într-un colţ al fricii, ca și cum ar fi ceva evitabil. Dar moartea face parte din viaţă, fiind imposibile una fără alta. La fel ca în cazul nașterii, și moartea poate fi respectată și îngrijită, și în moarte există frumuseţe și iubire.

Cadrele medicale care se ocupă de bolnavii terminali sunt un soi aparte de oameni, pentru că, pe cât de ușor este să îndrăgești și să te bucuri de un bebeluș, pe atât de greu este să îngrijești ultimele clipe de viaţă ale unui om schilodit de boală. Cum ar spune scriitorul Manuel Vilas, „În toate a fost frumuseţe”. (Recomand!) Eu aș spune acum, după examenul de rezidenţiat, în toate specialităţile este frumuseţe.