Universitatea Mihăileană din Iași pierdea
în anul 1937 câțiva din membrii comunității academice. Treceau la cele veșnice
Corneliu Șumuleanu (1869–1937) și Oreste Tafrali (1876–1937), „profesori iubiți
și oameni de știință eminenți, a căror activitate științifică a trecut hotarul
țării”, după cum afirma prorectorul Petru Bogdan (1873–1944), în discursul său
de la deschiderea cursurilor anului universitar 1937–1938, dar și „prea de
timpuriu” dr. Elena Nădejde-Nubert și dr. Elena Docman-Gaube.
Dr. Elena Gaube, tocmai ce primise numirea
în postul de asistent, „cu titlul provizor”, la Laboratorul de patologie externă,
pe termen de cinci ani (cu începere de la 23 aprilie 1937). Elena Gaube își
finalizase studiile medicale în anul 1930, în iunie susținând lucrarea
„Structura funcțională a ligamentelor uterine. Analiza factorilor
determinanți”, avându-l ca președinte al tezei pe profesorul Grigore T. Popa.
În același an s-a prezentat în fața comisiei, după încheierea studiilor
medicale, și soțul său, Emil Gaube, care a abordat „Tratamentul sincopelor
anestezice prin injecțiuni intra-cardiace de adrenalină”. Pe Elena Gaube o
regăsim și ca aspirant în Laboratorul de anatomie descriptivă al profesorului
Popa. La un an după ce devenise medic, Elena s-a trezit fără mamă.
Citea cu lacrimi în ochi în presa locală:
„Am dus-o ieri la locul de veșnică odihnă pe femeia care de trei decenii și mai
bine a alinat durerile la nenumărate mii de oameni. Trupul ei puțintel era în
uriașă disproporție cu înzestrările sufletești, și în numeroasa înșirare
asemuitoare de inimoasă jertfire de sine, până la ultima suflare. Deși nu eram
decât începător, pe vremea cât Eugenia Docman avea deja ani de activitate în
«catacombele» Primirei «Sf. Spiridon» – cum a spus un fruntaș profesor
universitar – și deci nu eram în legături de colegialitate mai strânse, totuși,
când mai an iarna am avut nenorocirea să pierd – în câteva zile – amândoi
părinții, una din cele mai vibrante și mai sincere pagini de mângâiere – între
multe, multe, a fost aceea primită din Tg. Frumos. O am și acum în fața
ochilor. Îmi vine-n minte zicătoarea arabă: «Omul trăiește mai departe prin
trei lucruri: prin scrisul său, prin copiii săi și prin faptele sale bune».
Nimeni, din cei ce-au avut norocul să-i iasă-n cale, nu va uita chipul acesta,
pildă strălucitoare de abnegație fără seamăn și care va rămânea de-a pururi
întipărită în sufletele celor ce-au cunoscut-o. Dormi în pace, colega!” (Dr.
S., Doctor Eugenia Docman, în „Opinia”, joi, 12 noiembrie 1931).
Eugenia Docman făcuse parte din Liga
Femeilor Române de la Iași, și fusese semnatară, împreună cu „un mare număr de
cetățene”, a unei petiții adresate Camerelor legiuitoare, înmânată lui Al.
Brătescu-Voinești, de Adela Xenopol, la 21 aprilie 1914. „O sumă de femei,
doctore, funcționare, profesoare, artiste etc.” se întreba: „De ce femeia
română, găsită de legile noastre, aptă să participe la conducerea instrucțiunii
publice, să fie funcționară, să practice medicina etc., să fie exclusă de la
vot?” (Viitorul Româncelor, an. III, nr. 4, aprilie 1914, pp. 49–50).
Printre cele care au militat pentru
drepturile civile, politice și economice ale femeilor s-a aflat și Sofia
Nădejde (n. Băncilă; 1856–1946), „venerabilă și înduioșătoare bunică a
literaturii feminine de la noi”, cum scrie Elena Zaharia Filipaș în volumul
„Studii de literatură feminine” (Editura Paideia, București, 2004), căsătorită
cu Ioan Nădejde (1854–1928). De frații Ioan și Gheorghe Nădejde se leagă
revista Contemporanul; Gheorghe a scris și la Însemnări ieșene, fiind
„unul dintre colaboratorii cei mai stimați”, după cum afirma Grigore T. Popa.
Nu se născuse fiica ei, Elena
Nădejde-Nubert (9 martie 1885–25 octombrie 1937), în vremea când ea scria
celebrul „Răspuns dlui Maiorescu în chestia creierului la femei” (Contemporanul,an. I, 1881–1882, nr. 24, pp. 873–881). În anul ivirii pe lume a fiicei
sale și-a făcut debutul literar la Contemporanul, unde a publicat schița
„Două mame”. Elena a deschis ochii în casa-redacție, cu podul burdușit de
tipărituri, din strada Sărărie din Iași. O casă micuță, ascunsă în fundul unei
curți largi, în care au pășit Eminescu (prin 1884–1885) și Creangă.
Căsătoriți fără preot, Ioan și Sofia
Nădejde nu și-au botezat nici copiii: Sonia (Coca), Victoria, Vera (a murit la
2 ani), Ion (Iancușor), Elena, Horia și Amelia. Cu fiecare copil venit pe lume
își lărgeau spațiu de locuit. Au adăugat căsuței câte o cameră. Doar până la al
patrulea copil. În toamna anului 1894 micuța Elena s-a mutat cu părinții la
București, într-o casă închiriată de pe str. Polonă (familia a schimbat diverse
locuințe de-a lungul vremii).
O dată ivită pe lume, Elena a asistat la
luptele de idei pe care mama sa le dădea spre a elibera femeile din paradigma
celor „3 K”: kirche, kinder, küche (biserică, copii,
bucătărie). Pe când Elenuca avea 10 ani, mama sa era considerată drept femeia
cea mai învățată din România, conform unui sondaj al României literare și
științifice din anul 1895.
S-a dovedit o fată de o neîntrecută
răbdare, având o bunătate nemărginită, pasionată, râvnitoare de învățătură,
de „o fină erudiție”, preocupată de știință, doritoare să deslușească
mecanismele intime ale organismului. Ieșeanca a urmat liceul și Facultatea de
Medicină la București. Și-a susținut teza „Acțiunea narcozei asupra șocului
anafilactic” (nr. 1291; Editura Speranța, București, 1913, 24 p.), lucrată în
laboratorul prof. dr. Ion Cantacuzino. În introducere, nota: „Cu această
lucrare, terminând studiile universitare, țin să mulțumesc dlui prof. I.
Cantacuzino, în laboratorul căruia am lucrat teza și căpătat cunoștințe de
laborator. Pentru buna voință arătată și îndrumarea dată întotdeauna-i păstrez
cel mai profund respect” (p. 3). Și continua astfel: „Aduc respectuoase
mulțumiri șefilor de serviciu la care am fost stagiară și externă: dlui prof.
I. Nanu-Muscel, dlui dr. I. Kiriac, dr. C. Grozovici, prof. Toma Ionescu și
dlui dr. D. Urlățeanu, pentru cunoștințele clinice căpătate sub a D-lor
conducere. Mulțumesc dlui prof. Al. Slătineanu, dlor dr. A. Ciucă și dr. C.
Ionescu-Mihăești, sub a căror conducere am făcut tehnică de laborator”.
La susținerea tezei pentru doctorat în
medicină și chirurgie, în aprilie 1913, la vârsta de 28 de ani, Elena Nădejde
i-a avut în față pe Ion Cantacuzino, președintele tezei, și pe profesorii
Gheorghe Marinescu, Vasile Sion, Gheorghe Proca, Ioan Nanu-Muscel, ca membri și
un suprinitor, pe docentul S. Bruckner. A devenit șef de laborator mobil de
bacteriologie, ce a funcționat în anii 1913–1914, după Războiul balcanic,
pentru combaterea epidemiei de holeră.
Surorile Victoria, Amelia și Elena și-au
însoțit părinții la Iași, în anul 1916. Căsuța lor din Sărărie nu mai exista…
Și-au găsit adăpost într-o casă din str. Păcurari. Părinții au continuat
refugiul, vreme de doi ani, între 1916 și 1918, stabilindu-se la Kherson,
ulterior revenind în București.
În
Marele Război, Elena a alinat suferința multor semeni, lucrând la Spitalul de
Chirurgie ortopedică, condus de dr. Ion Ghiulamila (1872–1936), cel care a
organizat „primul atelier de ortopedie” de la Iași, în timpul refugiului, și,
ulterior, tot aici, la Spitalul de Chirurgie, aflat sub conducerea dr. Dimitrie
Gerota (1867–1939).
Suferința avea să lovească familia
Nădejde, revenită la București, într-o casă mistuită, cu biblioteca, cărțile și
manuscrisele distruse. Fratele Elenei, Iancușor, inginer de poduri și șosele,
este răpus de tifos. Își vede părinții copleșiți de durere și retrași. Durerea
i-a izolat de ceilalți. Doar Horia, celălalt frate, inginer specializat în
străinătate, a mai adus o rază de lumină în familia Nădejde.
După ce grozăvia s-a încheiat, a activat
ca asistentă în Clinica Terapeutică a Spiridoniei condusă de prof. dr. Emanoil
Riegler (1854–1929) și ulterior de prof. dr. Ioan Enescu (1884–1972). Din anul
1920 s-a aflat în rândul corpului didactic al Liceului ortodox de fete „Doamna
Elena Cuza” din Iași, al Societății Naționale a Femeilor Române, ca profesoară
de igienă, dar și medic al acestei instituții de învățământ (în perioada celui
de-Al Doilea Război Mondial, în clădire a funcțional un spital pentru soldații
germani răniți).
În luna iulie a anului 1923, Elena a fost
anunțată că Horia a murit, după o intervenție pentru o peritonită generalizată.
Din nou Sofia și Ioan Nădejde s-au acoperit de masca durerii. Împreună cu
surorile sale a încercat să-și mângâie părinții, care își petreceau zilele în
izolare, lacrimi și lecturi. Ea era medic la Iași, dar Amelia și Victoria au
fost alături de părinți până la final. Finalul a fost pentru tatăl său,
„monstrul de știință”, cum îi spuneau odinioară studenții ieșeni care-l
simpatizau, sfârșitul anului 1928, la 29 decembrie. Elena și-a vizitat mama
ulterior, la București, în casa din str. Valeriu Braniște, unde se mutase
împreună cu Amelia, cu care a locuit până când a închis ochii. Însă, înainte de
a închide ochii, a plâns și s-a cutremurat din nou. La cei 81 de ani ai săi, în
toamna anului 1937, într-o zi de 25 octombrie, își vedea și alt copil, pe
Elena, murind...
„De o sensibilitate și o fineță deosebită,
de o calitate intelectuală și persistență în muncă cum rareori se întâlnește, a
condus cu râvnă cercetările științifice în clinică, lăsând în urma sa o serie
întreagă de lucrări și publicații științifice, de o importanță care oglindesc
îndeajuns capacitatea și priceperea în acest domeniu”, scria în necrolog dr.
Neculai Văcăreanu, în Anuarul Universității din Iași pe anul academic
1937–1938. Publicat de dr. Ioan Tănăsescu, rectorul în funcție al
Universității Mihăilene, vol. XXIII, Editura Universității Mihăilene, Iași,
1939, p. 45.
După ce în iarna anului 1928 ajungea
văduvă, femeia eroică, Sofia, își conducea și fiica la groapă, în marea de
oameni ce o plângeau. Soțul, Ioan Nubert (1886–1975), profesor titular la
Anatomie topografică, și fiica lor, Cuky, erau împietriți de durere. „Un an și
jumătate în urmă, destinul face ca o crudă boală să-i trimită prima săgeată
înveninată, făcând-o să întrevadă fatalitatea de astăzi. Nu spune nimănui
despre suferința sa, nu se plânge, face imediat față dușmanului care o ataca,
se operează, se iradiază, înfruntând cu stoicism și cu seninătate perspectivele
îngrozitoare ce o așteptau. Cu drama îngrozitoare în sufletul ei de medic,
ce-și da seama de boala care o rodea și distrugea, Doctora Elena Nubert își
urmează neîntrerupt îndeplinirea îndatoririlor sale, cu un îndoit elan și
devotament, rămânând o pildă vie în memoria noastră și un exemplu de neegalat
prin conștiinciozitatea și entuziasmul cu care își făcea lucrările sale, atunci
când era atât de grav suferindă. Și multă vreme, noi cei ce am cunoscut-o și am
trăit alături de ea an de an, vom mai vedea-o printre sticlăria, reactivii și
aparatele de laborator, dându-ne un imbold de muncă pentru viitor, cinstind
memoria aceleia ce a fost Doctora Elena Nubert” (Cuvântare ținută de dr.
Brănișteanu din partea Asociației Asistenților Facultății de Medicină din Iași,
în Revue Médico-Chirurgicale, 48-ème année, No. 6, 1937, p. VI).
Anatomistul Ioan Nubert a rămas a doua oară
văduv, după ce, și Maria Nubert (1902–1962), a doua sa soția, a plecat în altă
lume. Dacă Sofia Nădejde s-a impus ca o personalitate publică, fiica acesteia,
Elena Nădejde-Nubert, a avut o viață discretă și a murit „în momentul în care
existența sa era atât de necesară”. „Ce-i omul? Cât ai clipi, s-a dus” (Sofia
Nădejde, Din chinurile vieții. Text ales și stabilit, studiu introductiv
și bibliografie de Victor Vișinescu, Editura pentru Literatură, București, 1968).
