Însă nu aducem în discuţie deloc prezenţa automatelor din licee și universităţi. Dispozitive din care ies continuu cutii metalice cu tot felul de băuturi cu efecte ciudate.

Spre seară ieșisem din casă și mă îndreptam înspre unul dintre parcurile în care mă plimb adesea. Mi-au apărut în faţă și m-au surprins discuţiile lor. Trei adolescenţi, cu voci subţiri și plăpânzi la înfăţișare, se plângeau de cât de „boring” este viaţa. Vorbeau într-o limbă clar influenţată de mediile digitale, în care mai mult de trei sferturi dintre cuvinte erau englezești. Dar departe de mine să fiu surprins doar de glasurile piţigăiate, trupurile filiforme și englezo-româna lor. Surprinzător a fost următorul aspect: fiecare își promova modul pe care îl considera cel mai tare de a muri. Toţi trei, în moduri diferite, agreau ideea suicidului.

Întâmplarea era situată la foarte puţină vreme după moartea unui licean – stop cardio-respirator –, pe care presa locală a trecut-o la fapt divers. „Din anamneză s-a evidenţiat faptul că tânărul de 17 ani consumase băuturi energizante, aproximativ patru doze, şi fumase în noaptea respectivă două pachete de ţigări” – declarase prof. dr. Diana Cimpoeșu, medic-șef UPU-SMURD Iaşi. Moartea tânărului ar fi trebuit să fie pe prima pagină a fiecărui ziar și în discuţia tuturor televiziunilor. S-au înmulţit dramele de acest tip. Am vorbit adesea despre energizante și despre riscurile acestora. Se permite lejer companiilor să facă promovare la astfel de produse în faţa universităţilor și să ofere gratuit doze studenţilor.

O imagine mult prea des întâlnită 

Văd adesea, la ora 11 seara, cozile de la un supermarket formate din elevi și studenţi care așteaptă să cumpere ţigări și doze de energizante – trecute, la acea oră, la promoţie. Când aveam ore la clădirea „Nicolae Leon” a UMF Iași, la 7 și ceva dimineaţa observam studenţii care într-o mână aveau o doză de energizant și în alta o ţigară (electronică sau clasică). Feţele le erau vultuoase și așteptau lifturile să îi urce la etajul 1. Nu mai târziu de acest sfârșit de an universitar, la una dintre ceremoniile de final de ciclu, șefilor de promoţie li s-au așezat în faţă, ca semn al valorizării, dulciuri și energizante! Și o jucărie de pluș!

Cum să fie astăzi copiii, tinerii când taţii sunt, așa cum scria Arlie Russell Hochschild în cartea „The Time Bind”, „sixty-hour men” (bărbaţi de 60 de ore), timp pe care aceștia îl petrec la serviciu. Iar femeile, la fel de ocupate, reușesc cu greu să facă faţă dublei vieţi – de angajate și de mame. Presiunea tot mai mare venită de pretutindeni a transformat generaţiile de astăzi în generaţii neglijate și aruncate continuu în competiţii care le ruinează. Obsesia perfecţiunii, care ne bântuie vieţile, răsărită din reţelele sociale, paralizează orice acţiune, introduce standarde nerezonabile și nu oferă nicio fărâmă de înţelegere erorii sau greșelii.

Suicidul la tineri este în creștere. Părinţii au fost învăţaţi că creadă că nu sunt în regulă. Și asta le transmit și copiilor lor – direct sau subtil. Nimic nu se mai face în tihnă și totul este supus unei groaznice analize. Cineva pândește parcă și ne mână să producem, să ne transformăm rapid, îndată ce simţim în ceafă suflul fierbinte al societăţii.

Optimism greu de vizualizat

„O fetiţă din două, născută acum, va fi centenară.” Așa scrie Pascal Bruckner, în cartea sa „O scurtă eternitate” (Editura TREI, București, 2020, p. 18). Se citează frecvent această entuziastă afirmaţie. Însă, din păcate, constat o îmbătrânire accelerată și nu știu cum o să fie posibil ca pe planeta noastră să fie atâtea bunicuţe zglobii. Hai să presupunem că o să fie așa. Dar, din acea sută de ani, câţi vor fi în afara casei? Câţi ani de mers biped și câţi de imobilizare la pat? Câţi ani se vor chinui în azile supravegheate de mașinării inteligente?

Îmi spunea anul trecut o amică, reprezentant medical, că a fost îngrozită și a început să-și pună serios întrebări când compania la care era angajată i-a transportat, chipurile, pentru un teambuilding, în afara ţării, în natură. Depășise cu mult cifra de vânzări și se achitase cu vârf și îndesat de sumedenia de treburi care-i fuseseră puse în cârcă. Ea și, evident, cei ajunși în vârf de munte la instruire. Apariţia bossului a speriat-o. Ţipete, pumni în masă și nemulţumire. Cum? Se întrebau toţi cei care se întrecuseră pe sine an după an. Imaginea care a spus totul a fost aceasta: marele stăpân, roșu și rotofei, s-a așezat gâfâind pe scaun, a scos o seringă și și-a injectat un medicament. Toţi care erau prin preajmă au privit cum, o bucată de vreme, de la locul înţepăturii, i se scurgea pe pantoful sport o dâră de sânge.