I love Paris in the spring time, ne tot
spuneau Nat King Cole, Frank Sinatra şi Ella Fitzgerald. Probabil pentru
că nu văzuseră Sibiul în luna mai, clădirile neatinse de revoluţii şi războaie şi Turnul Sfatului dintre pieţele fermecător asimetrice ale avanpostului german din inima Transilvaniei. Întors de la Sibiu, unde am asistat la lucrările celui de-al 37-lea Congres naţional al Societăţii Române de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, îmi doresc să revin cât mai curând. Nu numai pentru oraş, dar şi pentru cei pe care i-am cunoscut şi admirat la această manifestare de cel mai mare calibru ştiinţific.
Congresul diabetologilor români a avut loc între
25 şi 28 mai 2011. Au participat experţi din Italia, Anglia, Letonia,
Ungaria, Cehia, Germania şi Suedia. Organizatorii, conduşi de Radu Lichiardopol (Bucureşti), au creat un program care a găsit echilibrul just dintre prezentările cercetărilor originale şi cele didactice. Între primele, am remarcat realizarea unor baze de date care vor duce, cu siguranţă, la studii remarcabile asupra copiilor cu diabet de tip 1 (prezentat de Adrian Vlad, Timişoara), fenilcetonuriei la adulţi (descris de Silvia Iancu, Cluj-Napoca), factorilor de risc pentru moartea prematură la diabetic (evaluată de Sorin Ioacără, Bucureşti) şi tratamentului piciorului diabetic (imaginat cu pasiune şi entuziasm de Ioan Andrei Vereşiu, Cluj-Napoca).
Cum era de aşteptat, multe din sesiunile plenare au abordat tratamentul diabetului de tip 2 şi al complicaţiilor sale. Avantajele utilizării metforminei ca agent de primă linie au fost amplu documentate în trei simpozioane, de Radu Lichiardopol, Valdis Pirags (Riga), Maria Moţa (Craiova), Doina Catrinoiu (Constanţa) şi Cristian Serafinceanu (Bucureşti). Abordarea terapeutică a cazurilor în care tratamentul cu metformină se dovedeşte insuficient a constituit subiectul unei dezbateri fascinante între Amorin Popa (Oradea), care a susţinut teza combinaţiei tradiţionale metformină plus sulfonilureice, şi Maria Moţa, Mariana Graur (Iaşi) şi Doina Catrinoiu, care s-au pronunţat în favoarea tratamentului individualizat, cu medicamente de sorginte recentă şi inovatoare. Dezbaterea a fost arbitrată cu eleganţă şi precizie de Nicolae Hâncu (Cluj-Napoca), care a înclinat balanţa, dacă am înţeles bine, pentru progres. Măsura în care costul tratamentului ar trebui să influenţeze decizia terapeutică a fost menţionată numai de Amorin Popa. Dintr-o conversaţie cu profesorul Popa, am înţeles că, în România, numai diabetologii pot prescrie medicamente hipoglicemiante şi că nu există control administrativ sau colegial în ce priveşte opţiunile terapeutice. Avantajele şi dezavantajele acestei stări de fapt merită, fără îndoială, o discuţie aprofundată. Dislipidemia şi complicaţiile vasculare întâlnite în diabet au fost discutate cu remarcabilă claritate de Gheorghe-Andrei Dan (Bucureşti) şi Adalbert Schiller (Timişoara).
Congresul a inclus şi un simpozion intitulat „90 de ani de la descoperirea insulinei“, la care am contribuit împreună cu profesorul Constantin Ionescu-Tîrgovişte, membru corespondent al Academiei Române. Amândoi am subliniat importanţa crucială a schimbării paradigmei în procesul de cercetare ştiinţifică, aşa cum a fost efectuată mai întâi de Nicolae Paulescu (care a extins modelul conceptual al diabetului experimental de la anomalii glucidice şi la cele ale metabolismului lipidelor şi proteinelor şi a reuşit să caracterizeze în întregime proprietăţile fiziologice ale insulinei) şi apoi de echipa animată de Frederick Banting (care a trecut de la extracţia în apă la cea în alcool a hormonului antidiabetic şi a reuşit astfel să obţină un preparat utilizabil în clinică).
Nimic pe lume nu este perfect, aşa că voi menţiona şi câteva lucruri care ar putea fi corectate la congresele viitoare. Primul este utilizarea, în timpul câtorva simpozioane, a diapozitivelor „de firmă“, un obicei care trebuie exclus pentru că poate sugera că sponsorul simpozionului controlează conţinutul prezentării. Al doilea este absenţa separării spaţiului de prezentare a firmelor de medicamente de cel de socializare a participanţilor în timpul pauzelor. În sfârşit, ar trebui încurajată participarea audienţei în timpul sesiunilor plenare.