Neuroștiinţa dragostei nu oferă doar o analiză a sentimentelor noastre cele mai profunde, ci subliniază și elementele comune ale experienţelor umane. De asemenea, creează și punţi între inimi și minţi, în căutarea noastră permanentă a unei conexiuni reale cu cei din preajmă.

        Pe măsură ce continuăm să explorăm acest fascinant tărâm, dragostea se arată din ce în ce mai bine drept una dintre cele mai puternice forţe care modelează viaţa umană. Dragostea, un sentiment adânc înrădăcinat în conștiinţa umană, este forţa care modelează experienţele, relaţiile și starea de bine a fiecăruia dintre noi. Descoperirile neuroștiinţei oferă perspective inedite asupra modului în care dragostea este codificată în creier. Ele dezvăluie mecanisme complexe care stau la baza atracţiei, atașamentului și dorinţei. 

Drogul legal

Iubirea, în esenţa sa pură, se comportă ca un drog puternic: odată ce ai gustat din el, devii captiv căutării neîncetate a acelei stări de extaz. Neuroștiinţa identifică trei sisteme principale ale creierului implicate în dragoste: sistemul de recompensă și motivaţie, cel de atașament și îngrijire și sexul, dorinţa. Aceste sisteme, deși funcţionează împreună pentru a produce sentimentul complex pe care îl numim dragoste, sunt activate de diferite tipuri de relaţii și interacţiuni. Dopamina, neurotransmiţător asociat cu plăcerea și motivaţia, joacă un rol crucial în sentimentul de euforie și „fluturi în stomac”, experimentat în fazele iniţiale ale atracţiei. Ea este eliberată în cantităţi mari când întâlnim sau interacţionăm cu cineva care ne atrage. Stimulează centrele de recompensă ale creierului și creează o dorinţă intensă de a petrece timp cu acea persoană. Oxitocina și vasopresina sunt hormonii-cheie în dezvoltarea și menţinerea atașamentelor pe termen lung. Acești hormoni sunt eliberaţi în momente de intimitate fizică și emoţională, consolidând legăturile și promovând sentimente de încredere și stabilitate într-o relaţie. Nu în ultimul rând, testosteronul și estrogenul sunt fundamentali în declanșarea dorinţei sexuale, fiind implicaţi în atracţia fizică și interesul sexual. Ei pregătesc corpul pentru activitate sexuală, crescând libidoul și dorinţa de intimitate fizică.

Impactul acestor reacţii chimice asupra creierului și comportamentelor este deja studiat, iar concluziile devin relevante în chiar sănătatea fizică și mintală a organismului. Studiile sugerează că dragostea și relaţiile pot reduce stresul, îmbunătăţi funcţia imunitară și chiar mări speranţa de viaţă. O relaţie bazată pe dragoste și sprijin mutual poate oferi un scut împotriva anxietăţii și depresiei, asigurând o sursă de confort și securitate.

Sistemul de recompensă este activat

Dragostea activează sistemul de recompensă al creierului. Astfel se provoacă o stare de euforie, dorinţă intensă și focalizare aproape obsesivă asupra obiectului afecţiunii, similară cu comportamentul manifestat în adicţii. Persoanele îndrăgostite pot experimenta nevoia intensă de a fi în prezenţa partenerului, comparabilă cu dorinţa unui dependent de a-și potoli nevoia de droguri, tutun sau alcool.

Dragoș Cîrneci, psiholog specializat în neuroștiinţe, spune: „Atașamentele noastre – indiferent că sunt materne, romantice sau convingeri de orice fel, de la cele religioase la cele politice, preferinţele culturale sau de viaţă socială – ajung în noi folosind un circuit de bază al creierului, care este responsabil să regleze homeostazia, echilibrul. De la mâncare, sex sau orice altă activitate sau substanţă care ne echilibrează ca fiinţă și devine pentru noi sursă de bine, atașamentele se instalează pe acest circuit al dopaminei și le vom căuta iar și iar. Când ne lipsesc, realizăm că nu le-am consumat sau nu ne erau la dispoziţie și devenim frustraţi și visăm la ele. Așadar, de la poeziile romantice până la sevrajul de droguri, circuitul neuronal și efectele sale sunt cam același lucru. Mai mult, un om care ia un drog are interes zero pentru viaţa socială și pentru relaţii, pentru că, practic, pe aceleași circuite neuronale primește mai mult, mai puternic decât dintr-o relaţie. Asta arată că mecanismul chimic este același”.

La fel cum dependenţii experimentează simptome de sevraj în absenţa substanţei dorite, persoanele care trec printr-o despărţire sau care sunt separate de obiectul dragostei lor pot experimenta simptome fizice și emoţionale severe. Acestea pot include anxietate, depresie, insomnie, pierderea apetitului sau chiar simptome fizice, cum ar fi palpitaţii ale inimii sau dureri toracice. Fenomenul subliniază cât de profund poate fi înrădăcinată dragostea în mecanismele biochimice și neuronale ale corpului nostru.

Cum este modificată arhitectura creierului

Dragostea poate modifica arhitectura creierului prin întărirea conexiunilor neuronale în regiunile asociate cu plăcerea, recompensa și emoţiile pozitive. În esenţă, experienţa dragostei „antrenează” creierul să răspundă mai puternic și mai rapid la stimuli asociaţi cu partenerul sau relaţia.

„Creierul, când ajunge să înveţe ceva nou, cimentează conexiunile dintre neuronii care sunt implicaţi în proces, adică creează niște sinapse, șterge altele, într-un proces complex. Dar, practic, arhitectura fizică a creierului diferă la un om care știe ceva faţă de unul care nu știe lucrul respectiv, indiferent că e vorba de șah, sport, alcool sau dragoste. Ca după aceea tu să cauţi chestia respectivă și să o recunoști. Când o găsești, trebuie ea să rămână fizic în creierul tău din punctul de vedere al arhitecturii neuronilor, nu al chimicalelor. Or, chimicalele doar ajută neuronii să comunice unii cu alţii. Dar această modificare fizică e cea care, de fapt, contează. De la memoria autobiografică și până la dependenţe, modificările fizice de conectivitate între neuroni sau dintre reţelele neuronale contează”, spune Dragoș Cîrneci.

Studiile de imagistică cerebrală au arătat că un creier îndrăgostit poate reduce activitatea în anumite zone responsabile cu evaluarea socială critică, inclusiv în cortexul prefrontal. Această scădere a vigilenţei critice poate face ca persoanele îndrăgostite să fie mai puţin conștiente de defectele partenerului, încurajând o viziune idealizată asupra acestuia și a relaţiei. Pe termen lung, fenomenul poate contribui la formarea unui atașament profund și la dezvoltarea unei toleranţe crescute faţă de imperfecţiunile și diferenţele interpersonale.

Nu este doar o trăire pasageră

Psihologul Ligia Moise explică mai departe consecinţele acestei abilităţi a creierului: „Plasticitatea creierului ne dă voie să reînvăţăm orice, inclusiv iubirea. Dar, de cele mai multe ori, ne îndrăgostim de aceleași tipare. De acolo vine și tristeţea cea mai mare, când «iubirea» se manifestă prin jignire, lovire, neglijare, evitare, respingere sau oricare dintre astea. Dar vine și momentul în care spun, conștient: «Nu, nu vreau să trăiesc viaţa pe care am văzut-o la părinţii mei!» Și atunci, în funcţie de experienţele pe care eu le-am trăit în viaţa de adult, pot să-mi schiţez genul de om cu care aș vrea să interacţionez zi de zi. Și, oricât de urâtă ar fi viaţa unui copil, este imposibil să nu găsească un profesor, mama unui prieten sau o mătușă care să-i fi dăruit momente frumoase de liniște, de echilibru, să-l fi făcut să se simtă iubit. Noi le spunem relaţii vindecătoare, cele care ne învaţă ce înseamnă iubirea. Și, dacă ne bazăm pe acea experienţă, putem să începem să zicem: «Eu aș vrea să mă simt în siguranţă»”.

Dragostea poate influenţa și regiunile creierului implicate în empatie și procesarea emoţiilor. Prin experienţe repetate de intimitate emoţională și exerciţii de înţelegere, aceste zone pot deveni mai active, îmbunătăţind capacitatea de a ne conecta și de a simţi empatie faţă de ceilalţi. Aceste schimbări în arhitectura creierului nu doar că sporesc adâncimea legăturii emoţionale într-o relaţie, dar pot și îmbunătăţi abilităţile sociale și emoţionale într-un mod mai larg, afectând pozitiv interacţiunile cu alte persoane din afara relaţiei romantice.

Provocările timpului

Pe măsură ce navigăm prin ciclurile iubirii, de la primii fluturi în stomac la atașamentul profund și durabil, creierul se adaptează, învăţând și remodelându-se. Această capacitate de adaptare este esenţială pentru menţinerea legăturilor pe termen lung și ne permite să trecem peste problemele și schimbările inevitabile ale relaţiilor. Cu alte cuvinte, iubirea nu este doar o trăire pasageră, ci un proces dinamic, care influenţează profund structura și funcţionarea creierului uman.

„Noi, practic, trăim într-un prezent continuu. Când ne trezim dimineaţa, nu ne vin în minte iubirile de la grădiniţă sau din primul an de facultate, pentru că ne sunt inutile. Ceea ce face creierul, de fapt, se cheamă predicţie, «predictive coding». Adică, în permanenţă, la nivel de secunde, el generează predicţii despre diverse scenarii, apoi verifică fiecare predicţie, o monitorizează. În funcţie de confirmarea sau eroarea predicţiei, el merge mai departe în direcţia respectivă sau face o actualizare data viitoare, către o nouă predicţie, cu un nou conţinut. Iată motivul pentru care pentru noi nu e important neapărat cum a fost cutare context de iubire de acum 25 de ani, ci cum este acum, recent, fiindcă este cel cu care ne vom întâlni. Versiunile de acum un sfert de veac sunt doar în capul nostru, dar sunt neglijate. Uneori facem adicţie de aceste amintiri, iar ele au valoare terapeutică dovedită, în sensul că au efect antiinflamator, antistres și antidepresiv”, spune Dragoș Cîrneci. 

Pe de altă parte, această nevoie constantă de predicţie a creierului poate, de asemenea, să aducă provocări. Incertitudinea și imprevizibilitatea, atât de frecvente în dinamica relaţiilor, pot genera anxietate și stres, întrucât creierul luptă să găsească un teren stabil pe care să își construiască așteptările. În aceste momente, capacitatea de a gestiona nesiguranţa și de a rămâne deschiși la noi experienţe de iubire devine crucială.

Iubirea, cu toate faţetele ei, stimulează creierul să activeze reţele complexe, implicate în recompensă, motivaţie și emoţie. Îl determină să elibereze un amestec de neurotransmiţători care ne fac să ne simţim fericiţi, conectaţi și profund atașaţi de cineva. În acest proces, creierul este într-o căutare continuă de coerenţă și previzibilitate, încercând să alinieze realitatea relaţiei cu așteptările și dorinţele interioare. Este o dinamică menită să reflecte echilibrul între nevoia de siguranţă emoţională și dorinţa de explorare și noutate.

Explorarea neuroștiinţei dragostei deschide o fereastră incitantă spre înţelegerea profundă a naturii umane. Prin descifrarea codului creierului nostru pentru dragoste putem aprecia și mai mult complexitatea și beneficiile relaţiilor umane. Aceste descoperiri ajută la înţelegerea mecanismelor biologice care stau la baza sentimentelor noastre, dar inspiră și la dezvoltarea relaţiilor profunde și mai semnificative în vieţile noastre.

Corelaţii neuronale între iubirea maternă și cea romantică

În 2003, Andreas Bartels și Semir Zeki, profesori la University College London,publicau concluziile unui studiu de neuroștiinţe care investiga manifestările creierului în context de iubire maternă și de iubire romantică. Cercetarea a arătat implicarea dopaminei și oxitocinei în circuitul recompensei când vine vorba de orice fel de atașament. Mai mult, același circuit al recompensei este implicat și în utilizarea drogurilor, tutunului sau altor adicţii. Practic, suntem la fel de dependenţi faţă de iubire și la fel de expuși adicţiei și când vine vorba despre crearea atașamentelor. Concluziile au fost publicate în Elsevier. Mai jos, câteva idei care au revoluţionat percepţia asupra mecanismelor neuronale ale iubirii. 

„Atât dragostea romantică, dar și cea maternă activează regiuni specifice în sistemul de recompensă și duc la suprimarea activităţii în mecanismele neuronale asociate cu evaluarea socială critică a altor persoane și cu emoţiile negative. 

Mecanismele neuronale suprimate aici ar putea fi aceleași care, atunci când sunt active, sunt responsabile pentru menţinerea unei bariere emoţionale faţă de persoanele mai puţin familiare.

Descoperirile noastre ar putea indica un echilibru fin între stările de activitate ale acestor regiuni, echilibru care trebuie menţinut pentru a asigura o interacţiune socială sănătoasă. Acest lucru poate fi important pentru înţelegerea consecinţelor psihologice și clinice severe care survin atunci când elemente ale acestui circuit sunt întrerupte, prin moștenire, leziune sau creștere.”

La fel cum dependenţii experimentează simptome de sevraj în absenţa substanţei dorite, persoanele care trec printr-o despărţire sau care sunt separate de obiectul dragostei lor pot experimenta simptome fizice și emoţionale severe.