După
accidentul de la Colectiv suntem confruntați cu situații dramatice: tineri
nevinovați condamnați la moarte, schilodire sau vătămare corporală pe viață.
Lucruri devenite posibile din cauza celebrelor sindroame românești – delăsare,
dezinteres și corupți –, dar și printr-o atitudine devenită plagă națională –
„ce mă interesează?“, „nu mă atinge pe mine“, „e treaba lor“, „lasă că merge și
așa“. Mai devreme sau mai târziu fiecare dintre noi va fi atins amarnic de
consecințele acestei boli. Secția pentru arși de la Spitalul de Urgență creată
prin corupție și „nefolosită“, sau mai bine-zis rămasă nedisponibilă tocmai
când era cel mai mult nevoie de ea, este doar un exemplu grăitor.
În
secțiile de terapie intensivă din unitățile în care au fost repartizate
victimele nerespectării normelor elementare de securitate, acestea se întâlnesc
în același salon cu cei care au avut șansa sau „nefericirea“ să îmbătrânească
biologic. Pacientul vârstnic găsește pe patul de alături un tânăr sau o tânără
care a fost la momentul nepotrivit, la locul nepotrivit. Amândoi au ajuns
într-un sistem medical neviabil, în care alte norme elementare nu mai pot fi
respectate din cauza lipsei personalului calificat și suprasolicitării celui
existent.
Tânăra
sau tânărul de alături are viața înainte numai dacă urmările accidentului îi
mai permit asta. Nu întotdeauna un pacient resuscitat de echipajele de urgență
ajunge să mai poată fi integrat în societate. Cauzele sunt multiple, dar una,
decisivă, este că din punct de vedere financiar „sistemul“ nu-și permite să îi
asigure întregul proces de reintegrare. Vindecarea este cel mai dificil de
atins, iar prețul extrem de mare.
Revin
la altă parte tragică a situației reale. În același salon, vârstnicul zace
răpus de complicațiile colaterale produse în spital. Zace pentru că nu a fost
îngrijit adecvat la momentul potrivit, ceea ce a favorizat apariția unor
situații de boală ce nu trebuiau să apară. Punându-i în același salon pe
acești doi pacienți, cel în vârstă este complet neglijat. Toată atenția ce a
rămas la dispoziția unui personal medical stors de energie și umanitate nu se poate
împărți echitabil. Un coleg binevoitor îmi explica: „La această vârstă, moartea
este inevitabilă“ pentru bătrânul care ajunge în spital la ei. Să nu uităm că
ambii pacienți au aceleași drepturi la îngrijire, compasiune și demnitate. Ca
amănunt: persoana în vârstă a fost complet abandonată, iar moartea ce parcă nu
mai venea părea a fi singura responsabilă de înjosirea la care era supusă.
Sper că ieșirea în stradă a românilor să
poată face posibilă readucerea demnității pacienților indiferent de cauza bolii
lor și să creeze și celor care îngrijesc pacienți șansele de a-și practica
meseria la nivelul maxim de umanitate și responsabilitate. În România nu există
acel pat de spital, indiferent că este în sistemul de stat sau în privat, în
care să fie posibilă demnitatea de a muri uman. Sper ca revolta din aceste zile
să schimbe și acest lucru.
