Doza de ficțiune: „Delirul magic” de Ada Mușat 

Doza de ficțiune: „Portocale” de Anca Pantazi 

Prima călătorie

— Ce facem cu rezervarea de la hotel? îl întreb pe Leo în timp ce scanăm cu privirea panoul cu orarul de zbor.

— Nu știu, Liana. Lasă-mă un pic.

— Cum nu știi? Nu tu ai zis că n-are rost să ne grăbim, că sunt mereu întârzieri la low-cost? țip la Leo, iar el se preface că nu mă aude.

Lucian stă în picioare, între noi, și se uită dezorientat la șirul de valize grăbite care trec încontinuu pe lângă el. 

Prima lui întâlnire cu un aeroport pare să-i stârnească o mică roșeață în obraji. Așa că îl ajut să scape de geaca de culoarea cerului senin. În loc de mulțumesc, mă mângâie cu un zâmbet și îmi întinde fesul alb cu dungi negre pe care îl îndes într-un buzunar. Îi agăț haina de mânerul unuia dintre trolerele noastre.

— Uite, Liana, e un avion care pleacă peste patru ore. Vrei să mă duc la informații să mă interesez?

— Da, normal.

— Și dacă mai au bilete, cumpărăm?

— Nu știu. Fă ce vrei. Din cauza ta am pierdut avionul, nu?

— Hai că plec, spune Leo pe un ton resemnat, și se pierde apoi în vârtejul de oameni din aeroport, iar eu nici nu mă obosesc să mă uit după el.

Când se întoarce, Leo îmi flutură în față trei bilete de avion și îmi face semn din priviri să mergem spre coada de la check-in.

În timp ce verifică documentele, doamna de la ghișeu îl întreabă pe Lucian câți ani are, iar el îi răspunde arătându-i patru degete sfioase, de la mâna dreaptă.

După ce depășim labirintul de formalități din aeroport, ajungem, într-un final, la poarta de îmbarcare. În afară de noi și de încă doi pasageri care își butonează telefoanele, așezați pe scaunele dintr-un colț de lângă fereastra însorită, nu mai e nimeni în aria de îmbarcare, rezervată zborului nostru.

Ne așezăm și noi acolo, pe o bancă cu vedere spre zona cu magazine. Când dăm cu ochii de o femeie care plimbă cu bicicleta un cărucior plin cu covrigi, ne amintim că nu am apucat să mâncăm de prânz. Așa că Leo ne îmblânzește foamea cu o pungă de covrigi, presărați cu semințe de floarea soarelui.

— Nu mi-ai spus cât ai dat pe bilete, zic după ce terminăm de mâncat.

— Nu mai contează, noi să fim sănătoși.

— Dacă tot nu mai contează, atunci spune.

— Nouă sute.

— De lei?

— De euro, Liana.

Pentru câteva minute bune, nu mai scot nici un cuvânt.

Timp în care Lucian se apucă să deseneze într-un caiet nou, special cumpărat pentru prima lui călătorie cu avionul. Trusa de creioane colorate e aceeași pe care o folosește când merge la ședințele săptămânale de logopedie.

La un minut după ce Leo mă anunță că dispare puțin, cât să-mi cumpere o cafea, Lucian mă împunge cu colțul caietului. Pare nerăbdător să-mi arate ce-a desenat.

— O față zâmbitoare? E pentru mine? întreb și simt cum mi se înmoaie vocea.

Iar Lucian își acoperă buzele cu mâna dreaptă înainte să-mi răspundă cu voce șoptită:

— Da, mami.

Pentru o clipă, din cauza zgomotului din aeroport, nu-mi vine să cred că e glasul lui.

— Sigur?

— Sigul, sigul, zice Lucian și își acoperă privirea cu mâinile.

Sigur e prima oară când îl aud vorbind. 

Doza de ficțiune: „Sub ploaia indiferentă” de Cătălina Steriu 

Doza de ficțiune: „Un caz de patologie psihiatrică” de dr. Adriana Spineanu

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.