Cătălina Steriu revine la rubrica noastră, „Doza de ficțiune”, cu o nouă povestire, „proaspăt scoasă din cuptor”.
Doza de ficțiune: „Un caz de patologie psihiatrică” de dr. Adriana Spineanu
Doza de ficțiune: „Prelata” dr. Adriana Spineanu
Eram în al doilea an de facultate și asistam la prima noastră disecţie pe un corp uman, șoptește bărbatul așezat pe marginea patului de spital, cu privirea în jos și umerii căzuţi. Cearcănele îi par două lipitori ieșite dintre boscheţii cu care aduce barba sa grizonantă. Își trece mâna prin părul ciufulit.
Sunt aproape 30 de ani, dar e ca și când ar fi fost acum trei zile. Poate pentru că în ultima vreme am rememorat mai mult ca oricând începuturile. Imaginează-ţi, Robert, îi spune tânărului medic rezident.
Amfiteatrul arhiplin care pulsează de energie. Cocuri blonde, cozi împletite, băieţi încă imberbi ale căror mâini nu cunoscuseră carnea altfel decât în manualele de anatomie. Toţi în plin avânt vital. Jos, în mijloc, profesorul, mic și cocoșat, perorează cu gesturi largi, cu mâinile în mănuși chirurgicale, în faţa unei mese acoperite cu un cearșaf alb. Agitaţia se întrerupe brusc și e înlocuită de un „Uau” general în momentul în care apucă pânza de un colţ și o trage energic. Fluturarea ei în aer dezvăluie cadavrul gălbui al unui bărbat de vreo 40 de ani. Destul de bătrân, mi-am spus atunci.
La 20 de ani, Robert, ai impresia că oamenii de 40 au trăit totul și se pot retrage deja în tihnă pe norișori creţi imaculaţi, pentru a se consacra sonatelor la harpă.
În sală, un burete invizibil șterge instantaneu zâmbetele. Liniștea se instalează confortabil ca un rege pe tron. Ai fi spus că e „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp”, de Rembrandt. Buzele tuturor rămân îngheţate în faţa acestei prime întâlniri frontale cu moartea, misteriosul
inamic contra căruia vor trebui să lupte în fiecare zi de acum înainte, grădinarul pe care vor fi nevoiţi cu orice preţ să-l împiedice să taie trandafirii proaspeţi sau ofiliţi ai marelui parc terestru. Vocea profesorului răsună din nou în amfiteatrul paralizat. Are nevoie de un voluntar căruia să-i dea bisturiul. Un foșnet traversează băncile. Îmi cobor privirea
și-mi ating obrajii. Îmi par niște pâinici fierbinţi. Nu ridic ochii decât atunci când aud tocurile. E ea, Robert! Maiestuoasă, coboară fără ezitare, aranjându-și părul blond. Se apropie de profesor și acela e momentul în care îi văd chipul pentru prima dată. Un mac într-un câmp de grâu. Ochii negri pe faţa ovală de păpușă scrutează deja curioși cadavrul. Sunt sigur
că, dacă îl sărută pe nefericit, e posibil ca acesta să-și recapete suflarea.
Ușile inimii mele fac prea multă gălăgie, nu înţeleg de ce. Fata ia scalpelul. „Să începem cu clavicula”, îndeamnă profesorul, iar micile mâini albe se apucă deja de treabă. Mâinile astea, Robert, frumoase și puternice, care au smuls atâtea vieţi din ghearele dușmanului nostru comun, își vor ceda acum învelișul de mătase altcuiva, spune medicul, apucând-o de mână pe femeia imobilizată la pat, conectată la aparate. Îi apropie degetele lungi și reci de buze și i le sărută, ca pentru a le împrumuta puţin din căldura lui.
Cu ochii în lacrimi, tânărul Robert părăsește salonul.
Rămas singur, bărbatul își scoate saboții albi și se întinde lângă corpul inert. Îi mângâie părul lung, fruntea înaltă, pleoapele ce ascund pentru totdeauna diamantele negre care sclipeau de fiecare dată când o viață era salvată. Lasă amintirile să-i curgă la unison cu lacrimile calde pe pernă. În vis, retrăiește nunta lor la Nisa, ea în rochie albă stil fluture, cu o diademă încrustată cu perle și cu aceeași siguranță în mișcări. Apoi sutele de intervenții chirurgicale umăr la umăr, împărtășind dulcea bucurie, dar și cele câteva înfrângeri în fața capei negre, inclusiv pierderea fiicei lor nenăscute. Suferința resimțită ca un sirop amar contra tusei, apoi durerea de a nu mai putea avea alți copii, înlocuite treptat, de-a lungul anilor, cu o curiozitate de a descoperi împreună lumea largă. Ascensiunea pe Everest, începută în forță în compania altor cinci prieteni, se terminase cu ea în fruntea grupului și el ultimul. În croazierele de pe Mediterana, era prima care sărea în apă pentru a înota. Se revedea înfofolit, tremurând la minus 26 de grade Celsius sub aurora boreală din Laponia, o tornadă verde cu mov, în timp ce ea țopăia ca un iepure alb prin nămeți. Un lung șir de aventuri pe teritorii îndepărtate și necunoscute, întrerupt brutal chiar în orășelul lor. Motocicleta, luminile orașului reflectate pe șoseaua umedă ca niște lumânări în întunericul unei biserici, corpul chircit sub ploaia indiferentă.
O să mă ocup singur de tine, draga mea. N-aș suporta ca ceilalți medici, colegii noștri, să se atingă de pielea ta de mătase, de ochii tăi, de inima ta ca un regat suficient de vast cât să cuprindă în el toți pacienții, de ficatul, de rinichii tăi, chiar și de oasele tale. Spuneai tot timpul că nu ai reușit să dai viață. Acum a venit momentul. Și oferi mai mult decât o viață. Șapte persoane vor supraviețui datorită ție. Mâine iau bisturiul. Și o voi face la fel ca tine acum treizeci de ani: sigur pe mine, în numele vieții.
Doza de ficțiune: „Roșu” de Dana Voicu
Doza de ficțiune: „La mama dracului” de Laura Stanciu
Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro.
Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe