Doza de ficțiune: „Sub ploaia indiferentă” de Cătălina Steriu 

Doza de ficțiune: „Un caz de patologie psihiatrică” de dr. Adriana Spineanu 

Portocale 

Portocalele nu mirosiseră nicicând mai bine ca în seara aceea de decembrie nemilos, cu bice albe de zăpadă ce se loveau de geamuri. 

Coaja lor poroasă se dezghioca de pe feliile înghesuite precum gândurile ei dezordonate. Coajă cu coajă, lăsa să se vadă carnea suculentă a fructului pârguit bine, așa cum fiecare gând plecat din mintea ei lăsa să se vadă omul bine copt ce se ascundea sub chipul ei încă tânăr.  

Se uita pe geam să vadă stopurile mașinii parcând pe marginea străzii înguste, însă, de câte ori privea către poartă, zărea doar felinarul scorojit al casei vechi de peste stradă, pâlpâind ca un muribund cu sufletul nehotărât.

Nu știa ce-i plăcea mai tare, faptul că Sebastian poate va intra pe ușă din clipă în clipă sau așteptarea, surescitarea aceea pe care o trăia intens, începând din stomac și până în vârful degetelor de la picioare. 

Mai luă o portocală din fructieră. Înfipse unghia de la degetul mare în coajă, fără milă, lăsând să se audă un pârâit groaznic de dureros pentru gândurile ei.

Își linse într-un automatism firesc degetul ud de zeama amăruie
ce mustise din coajă și continuă să dezbrace fructul. 

La poartă, colindătorii cântau fals colinde vechi, dar scuturate de praf și lustruite bine de vocile lor tinere și vii. 

Nici urmă de Sebastian. Nicio luminiţă roșie nu se întrevedea prin geamul aburit și niciun apel ratat pe ecranul telefonului.

Era trecut de ora opt și noaptea de Ajun mirosea tot mai tare a portocale, a brad și a dor. Dădu perdeaua într-o parte și privi din nou pe geam. Lumina din felinar pâlpâia cu aceeași nehotărâre, în timp ce în geamul negru, aburit, văzu chipul femeii care-l aștepta pe Sebastian. 

Îi plăcea acel chip osos cu rotunjiri dulci ale mandibulei pierdute până în spatele urechilor, cu pomeţi ridicaţi și urme de zâmbet blând, cu ochi ce priveau dincolo de corpuri.

Așa fusese mereu privirea ei, pătrunzătoare, înspăimântător de indiscretă. 

Mai curăţă o portocală, încă una, apoi încă una... însă le îndepărta coaja cu blândeţe, atentă să nu rupă firișoarele albe ce se lipeau de miezul fructului. Inspira cu nesaţ mirosul lor dulce acrișor și luă alta, și alta, până când fructiera se umplu de coji. 

Își linse iar degetul mare cu pielea deja îngălbenită și simţi din nou gustul amărui picant. O cută discretă îi apăru pe frunte și rămase acolo timp de câteva secunde, dând în vileag maturitatea corpului ei. 

Ana trecuse de 50 de ani, dar sufletul ei nu voia încă să recunoască această vârstă frumoasă care-i modelase corpul în cel mai blând mod. Părul dat după urechi vădea anii trecuţi, în rest ochii străluceau ca la 20 de ani. 

Inspiră adânc și oftă cu dor în piept. Apoi ușa camerei se deschise. 

— Iar ai decojit portocalele? întrebă asistenta medicală, ducându-și mâna la frunte cu deznădejde. Trebuie să-ţi iei medicamentul și apoi te duc în salon. Vin copiii să colinde și la noi în centru. 

Mai târziu, 15 copii cu căciuli, obraji roșii și voci stridente cântau că s-a născut Hristos în salonul din incinta Spitalului de Psihiatrie.

Ana trăgea cu ochiul spre geam. Aștepta să se întoarcă Sebastian, cel care nu venise niciodată. Cu degetele îngălbenite de coaja portocalelor trăgea din când în când de colţul perdelei. 

Doza de ficțiune: „Prelata” dr. Adriana Spineanu 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.