Cadre didactice, specialiști și studenți mediciniști s-au
reunit, între 2 și 4 iunie, la cea de-a patra ediție a Congresului
Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ București. Manifestarea,
care a sprijinit ideea de interdisciplinaritate, s-a desfășurat sub deviza
„Inițiere, evoluție, excelență“ și a cuprins peste 35 de sesiuni științifice,
susținute în cinci săli ale Palatului Parlamentului. Pe lângă sesiunile
științifice, participanții au avut ocazia să asiste la 12 lansări de carte,
șapte simpozioane, un curs hands-on și să vizioneze peste 290 de postere
electronice din cadrul specialităților preclinice, medicale, farmacie, medicină
dentară, chirurgicale.
În amfiteatrul laboratorului de chirurgie video-asistată al
Facultății de Medicină s-a desfășurat un curs pentru rezidenți și tineri
specialiști în neurologie, neuropediatrie, neurochirurgie și
radiologie-imagistică medicală. Principalele subiecte prezentate în cadrul
cursului au vizat studiul configurației externe a encefalului, cerebelului și
trunchiului cerebral pe piese formolizate, realizarea secțiunilor anatomice de
emisfere cerebrale în planurile specifice explorărilor CT și IRM și identificarea
elementelor anatomice pe secțiunile specifice.
Șase doctori onorifici
Cu această ocazie, șase personalități, universitari de renume
din Europa și SUA, au primit titlul de doctor honoris causa al UMF
„Carol Davila“: Frank Huisman (Olanda), Leopold Schmetterer (Austria), Vinod
Shah (SUA), Dan Atar (Norvegia), Christopher Chapple (Marea Britanie) și Piotr
Radziszewski (Polonia).
Medicul olandez, fost președinte al Asociației europene de
istorie a medicinii și sănătății, este profesor de istoria medicinii la centrul
medical universitar din Utrecht. Conferința sa, intitulată „Ce este istoria
medicinii? Despre autori, abordări și audiență“, a făcut parte dintr-o sesiune
plenară dedicată iatroistoriei în contextul european, vizavi de provocările etice
și transferul științific.
Prof. dr. Leopold Schmetterer activează în departamentul de
farmacologie clinică al Universității medicale din Viena, în domeniul
farmacologiei oftalmologice. El este preocupat de imagistică, studiul
glaucomului și al sindromului ochiului uscat, cea mai recentă lucrare a sa
având ca temă fluxul sanguin ocular. Profesorul austriac a deschis sesiunea
dedicată rolului imagisticii în diagnosticul bolilor oculare, cu o conferință
despre noutățile din acest domeniu.
Dr. Vinod Shah este consultant farmaceutic în North Potomac
(SUA) și președinte al unui grup din cadrul Federației farmaceutice
internaționale. Membru de onoare al Academiei de Științe Medicale din România
încă din 2002, el a vorbit despre impactul științelor farmaceutice asupra
descoperirii, dezvoltării și reglementării medicamentelor, în această sesiune
fiind însoțit de profesorul francez Jean Michel Cardot, care a analizat
strategiile de optimizare a dezvoltării medicamentelor, cu aplicații pentru
produsele generice.
Frank Huisman (Olanda), Leopold Schmetterer (Austria), Vinod Shah (SUA)
Profesor de cardiologie la Universitatea din Oslo, Dan Atar își
desfășoară activitatea la spitalul universitar din capitala norvegiană, fiind
preocupat de biomarkerii cardiaci, funcția miocardului, insuficiența cardiacă
și farmacologia cardiovasculară. El a fost ales vicepreședinte al Societății
europene de cardiologie, iar în cadrul unei sesiuni dedicate bolii cardiace
ischemice, organizată în colaborare cu Societatea Română de Cardiologie,
profesorul Atar a abordat multiplele aspecte ale bolii cardiace ischemice, de
la trecut la viitor.
Prof. dr. Christopher Chapple lucrează în domeniul chirurgiei
urologice la Royal Hallamshire Hospital din Sheffield, fiind secretar general
al Asociației europene de urologie. Interesat de reconstrucțiile funcționale ale
tractului urinar inferior, profesorul britanic a vorbit despre conduita
chirurgicală actuală în incontinența urinară de efort la femeie, de la
conceptele actuale la direcțiile viitoare.
Dan Atar (Norvegia), Christopher Chapple (Marea Britanie), Piotr Radziszewski (Polonia)
Cel de-al șaselea laureat este șeful departamentului de urologie
din cadrul Universității medicale din Varșovia. Prof. dr. Piotr Radziszewski a
susținut sesiunea dedicată progreselor în urologie, alături de profesorul
Chapple, cu o conferință referitoare la metodele de diagnostic al riscului
crescut de cancer prostatic cu ajutorul markerilor moleculari.
Interacțiuni medicamentoase
În contextul în care infecția cu virusul hepatitic C (VHC)
afectează 200 de milioane de persoane din întreaga lume, între care, estimativ,
600.000 de români, adică 3,4% din populația generală adultă, această patologie
rămâne o problemă importantă de sănătate publică. Prof. dr. Victoria Aramă, de
la Institutul Național de Boli Infecțioase „Prof. dr. Matei Balș“ București, a
prezentat avantajele și rezultatele programului de terapie antivirală fără
interferon a pacienților cu hepatită cronică cu VHC. Cel mai frecvent întâlnit
în țara noastră este genotipul 1b, iar perioada de progresie a hepatitei
cronice C către ciroză este cuprinsă între cinci și zece ani, cu transformarea
în cancer malign în proporție de 3–5% din cazuri pe an sau deces în 2–5% din
cazuri pe an.
Printre bolile cronice extrahepatice asociate infecției VHC se
numără crioglobulinemia mixtă esențială, limfoamele maligne non-hodgkiniene,
vasculitele, sindromul Sjogren, glomerulonefritele membrano-proliferative,
porfiria cutanată tardivă sau tiroidita Hashimoto. Tratamentul anti-VHC în 2016
constă fie în interferon pegilat alfa 2a/2b cu ribavirină pentru 48 de
săptămâni, cu un răspuns viral susținut (RVS) de 50% pentru genotipul 1b, fie
în terapia fără interferon, respectiv antiviralele cu acțiune directă. În
România, sunt disponibile paritaprevirul (inhibitor al proteazei NS3/4A
potențat cu ritonavir), ombitasvirul (inhibitor NS5A) și dasabuvirul (inhibitor
non-nucleozidic al polimerazei ARN NS5B), cu RSV de peste 95%. Criteriile de
includere pentru tratamentul fără interferon sunt diagnosticul de fibroză
severă (F4) și fibroză avansată (F3) cu contraindicație la interferon.
Victoria Aramă a analizat cele două tipuri de interacțiuni
medicamentoase: efectul potențial al OBV/PTV/r +/- DSV asupra farmacocineticii
altor medicamente sau efectul potențial al altor medicamente asupra
farmacocineticii medicației antivirale. Atunci când medicamentul cauzator
induce intensificarea activității unei enzime metabolizante sau a unui
transportor, va crește rata de excreție și va scădea concentrația plasmatică a
medicamentului afectat. Dacă medicamentul cauzator inhibă o enzimă
metabolizantă sau un transportor în sensul diminuării activității, va scădea
rata de excreție și va crește concentrația plasmatică a medicamentului afectat.
Cele mai importante contraindicații includ contraceptivele orale,
antiretroviralele, antihiperlipemiantele, antiepilepticele, unele suplimente
alimentare din plante ș.a.
Medicul a prezentat, cu această ocazie, și experiența clinicii
de boli infecțioase „Matei Balș“ în tratamentul fără interferon a pacienților
cu hepatită cronică C, în perioada decembrie 2015 – mai 2016. Terapia fără
interferon a fost inițiată la 64 de pacienți cu ciroză hepatică VHC, clasa
Child A, genotip 1b. Majoritatea au fost bărbați în jurul vârstei de 61 de ani,
aproape 40% fiind experimentați la Peg IFN/RBV. Printre comorbidități s-au
numărat hipertensiunea arterială, diabetul zaharat de tip 2, BCI sau
dislipidemia. În ceea ce privește evoluția virusologică, dacă la inițierea
tratamentului viremia era de 868.500 UI/ml, după patru săptămâni doar trei
pacienți mai prezentau viremie detectabilă de 15–54 UI/ml, iar după 12
săptămâni niciun pacient nu mai era detectabil cu ARN HCV.
Aspectele neurologice ale insulinei
Subiectul rezistenței la insulină și alte dezechilibre
metabolice în bolile cronice neurodegenerative și neuroinflamatorii a fost
abordat de prof. dr. Ovidiu Băjenaru, de la Spitalul Universitar de Urgență
București (SUUB). Transportorii de glucoză prezintă mai multe izoforme, dintre
care GLUT 4 este exprimat, alături de receptorii de insulină, în structurile
lobului temporal medial, ținte frecvente ale afecțiunilor neurodegenerative.
Insulina are un rol complex de stimulare a expresiei genice GLUT 4 și
favorizare a transportului proteinelor la nivel sinaptic și astfel se intervine
în modularea metabolismului neuronal și generarea energiei necesare memoriei și
cogniției.
Profesorul Băjenaru a precizat că studiile în neuroștiințele
clinice și fundamentale au demonstrat că neuronii trebuie să susțină în
permanență o activitate metabolică extrem de intensă, tradusă prin utilizarea
glucozei, în condițiile în care neuronii nu sunt capabili de a stoca glicogen.
Capacitatea de stocare sub formă de glicogen a glucozei și crearea unor resurse
revine astrocitului, care funcționează ca o celulă de rezervă. Cercetătorii au
observat că există un sistem prin care neuronul semnalizează în permanență,
prin activitatea neurotransmițătorilor, nevoia de aport energetic pe care
astrocitul îl furnizează prin intermediul lactatului.
Insulina modifică expresia postsinaptică a receptorilor AMPA,
critică pentru fenomenul de longterm depression (LTD), dar receptorii de
insulină promovează expresia fenotipică a receptorilor GABA la nivelul
membranelor postsinaptice. Insulina favorizează și activitatea receptorilor
NMDA, cu facilitarea procesului de longterm potentiation (LTP), din
modularea celor două procese rezultând procesul permanent de stocare a
informațiilor utile noi și de ștergere a informațiilor inutile vechi, cu
adaptarea și evoluarea funcțiilor cognitive. De asemenea, s-a evidențiat că
insulina stimulează activitatea colinergică și noradrenergică, importante în
activitatea corticală. Amiloidul beta intervine, la rândul său, în semnalizarea
cerebrală prin insulină și se leagă de receptorii de insulină cu perturbarea
inducției fenomenului LTP și apariția tulburărilor de memorie.
Profesorul a subliniat strânsa legătură care există între
activitatea cerebrală a insulinei și funcția mnestică. La pacienții cu
hiperinsulinemie cronică și care prezintă rezistență crescută la insulină, în
același timp având valori normale ale hemoglobinei glicozilate, s-a observat o reducere
a performanței cognitive, în special cea mnestică. La pacienții cu boala
Alzheimer nu numai că există o rezistență crescută la insulină, dar efectul
acesteia este împiedicat prin însăși produșii de degradare a amiloidului care
inhibă fosforilarea proteinelor prin intermediul cărora receptorii de insulină
își exercită activitatea. Se pare că există o legătură între bolile însoțite de
rezistența la insulină, în special sindromul metabolic și diabetul zaharat de
tip 2, și boala Alzheimer. Profesorul Ovidiu Băjenaru a precizat că au fost
identificate mai multe mecanisme patogenice la nivel molecular și celular prin
care relația dintre rezistența crescută la insulină și boala Alzheimer este
bine dovedită, precum hiperfosforilarea aberantă a proteinei tau, expresia
crescută a amiloidului beta, creșterea stresului oxidativ, alterarea unor
proteine structurale și a acizilor nucleici, disfuncția mitocondrială și
promovarea unei activități proinflamatorii și proapoptotice.
De altfel, circuitul amiloidului beta nu este unul strict local
cerebral, ci el trece în spațiul extracelular și se elimină printr-o serie de
proteine care îl transportă către bariera hematoencefalică, iar activitatea și
legarea de aceste proteine este favorizată de insulină. Ulterior transferării
amiloidului beta dinspre spațiul parenchimatos spre cel vascular, el trece în
circulația sistemică, iar metabolizarea finală se face la nivel hepatic și
renal. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este nevoie de insulină, or, în
absența ei, specifică bolilor cu rezistență la insulină, amiloidul beta nu mai
poate fi procesat hepatic și se reîntoarce în circulație, dinspre spațiul
vascular spre cel parenchimatos, ducând la creșterea cantitativă de amiloid
beta, caracteristică bolii Alzheimer. „Trebuie să înțelegem că boala Alzheimer
este o boală a creierului, dar care implică întregul organism, și abia astăzi
începem să înțelegem că există și disfuncție renală și disfuncție hepatică în
boala Alzheimer, care sunt legate de patogenia acestei boli“, precizează
profesorul Băjenaru.
Alte afecțiuni neurodegenerative în care se întâlnește
rezistența la insulină sunt boala Parkinson, boala Huntington sau atrofia
spino-cerebrală tip 1. Neurologul de la SUUB a abordat și subiectul
posibilității unei legături între nivelul scăzut de vitamina D și dezvoltarea
bolii Parkinson. În contextul în care s-a analizat potențialul terapeutic al
suplimentelor cu vitamina D în bolile neurodegenerative, tratamentul
experimental cu calcitriol anterior celui cu 6-hidroxidopamină a atenuat
toxicitatea neuronală. Pacienții cu boala Parkinson manifestă frecvent un IMC
scăzut și deficit de vitamină D, cel din urmă fiind asociat cu un risc crescut
de fracturi de șold și căderi. Tratamentul acestei categorii de pacienți cu
doze crescute de vitamina D a prezentat avantaje în ceea ce privește tremurul
și rigiditatea, însă celelalte simptome ale bolii nu au fost influențate
semnificativ.
Celulele stem dentare
Sesiunea dedicată cercetării fundamentale în medicina dentară a
fost deschisă de conf. dr. Mugurel Constantin Rusu, cu o conferință intitulată
„Nișa stem a pulpei dentare: de la moleculă la nucleol“. Celulele stem sunt
înzestrate cu o capacitate remarcabilă de transformare în multiple celule
diferențiate, cu scopul refacerii unor țesuturi afectate.
Pulpa dentară este una dintre sursele importante de celule stem
adulte/postnatale. Celulele stem dentare au fost izolate din pulpa dentară
pentru prima dată în anul 2000, de Gronthos și colab., iar în 2003, Muira și
colab. au izolat aceste celule din dinți deciduali exfoliați. Avantajele
constau în: cantitate suficientă, acces ușor și proprietăți de diferențiere
corespunzătoare. Alte surse sunt papila apicală, ligamentul parodontal și
folicului dentar.
Doctorul Rusu a subliniat conceptul de medicină regenerativă,
bazată pe utilizarea celulelor stem în tratamentul diabetului zaharat,
afecțiunilor vederii, arsurilor extinse, cardiomiopatiilor, afecțiunilor
neurodegenerative, distrofiilor musculare ș.a. Cercetătorii apreciază că
celulele stem dentare pot fi alternativa cea mai viabilă a metodelor actuale,
pulpa dentară fiind o sursă suficientă de celule capabile de a se diferenția în
celule osoase, cartilaginoase, nervoase, musculare etc., compatibile cu
multiple biomateriale.
Printre indicațiile acestei terapii se numără regenerarea
pulpară, reconstrucțiile craniofaciale sau realizarea unor noi dinți, iar în
patologia generală intervine în reparația corneei, generarea osului lamelar,
tratamentul bolilor hepatice, cardiace, diabetului, distrofiilor musculare, a
sechelelor accidentelor vasculare cerebrale ori în regenerarea măduvei
spinării.
Fără căderi de calciu
Dr. Ioana Mîndruță, de la SUUB, a vorbit despre diagnosticul
diferențial în pierderea acută de conștiență. Definită ca pierdere spontană a
stării de conștiență cu recuperare completă, această patologie afectează 50%
din populație. Cele mai frecvente cauze sunt de natură cardiovasculară, alături
de cele neurologice sau psihiatrice.
Pierderea de conștiență este deseori diagnosticată greșit,
lectorul amintind de binecunoscuta „cădere de calciu“. Semnele relevante se
identifică încă din etapa realizării anamnezei, prin aura vizuală elaborată,
fenomenele senzitivo-senzoriale, identificarea mișcărilor oculare,
automatismele complexe ori emisiile de urină. Electroencefalograma (EEG) se
recomandă în maximum patru săptămâni, cu scopul susținerii diagnosticului la
adulții cu suspiciune de epilepsie. Dr. Ioana Mîndruță a precizat că, la cei
care au suferit doar o astfel de criză, se va stabili diagnosticul de epilepsie
numai în prezența unei activități epileptiforme inechivoce. De altfel,
procedurile vor fi efectuate doar cu acordul pacientului și nu se recomandă EEG
pentru excluderea diagnosticului de epilepsie.
În ceea ce privește sincopa, cea mai cunoscută cauză este cea
vago-vagală, doar 10% din pacienți manifestând sincopă produsă de afectare
cardiacă ori hipotensiune ortostatică. Medicul amintește că 7% din cazuri sunt
urmarea medicamentelor care interferează cu tonusul simpatic, iar 40% nu pot fi
încadrate în nicio categorie. De asemenea, a fost prezentat testul mesei
înclinate, prin inducerea unui leșin tardiv când pacientul este plasat în
poziție proclivă la 60° pe o masă înclinată. După zece minute, presiunea
arterială scade sub 100 mm Hg, iar pacientul acuză amețeală și transpirații, cu
apariția leșinului. Specialistul subliniază faptul că jumătate din pacienții cu
sincope de origine nedeterminată prezintă reacții întârziate la acest test.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
