– Sunteţi unul din liderii cercetărilor în neuroştiinţele cuantice. Pentru cititorii noştri, vă rog să detaliaţi preocupările acestui domeniu.
– Folosirea unei perspective cuantice pentru a înţelege datele din neuroştiinţe s-a desprins din rezultatele unei cercetări pe care am întreprins-o asupra tulburării obsesiv-compulsive, unde am demonstrat că, schimbând modul în care pacienţii îşi concentrează atenţia, printr-o terapie cognitiv-comportamentală, pentru a-şi înţelege simptomele într-un mod nou, diferit, apoi concentrându-şi atenţia altfel, pe baza acelei noi perspective, aceştia pot modifica mecanismele patofiziologice ce stau la baza tulburării lor compulsiv-obsesive. A fost necesară o astfel de bază teoretică, deoarece ne confruntăm cu scepticismul caracteristic, în special, lumii anglofone. Astfel, sunt privite cu mult scepticism teoriile conform cărora o realitate non-materială, precum concentrarea atenţiei, ar putea să aibă un efect fizic asupra modului în care funcţionează creierul. Ne confruntăm cu masive prejudecăţi de sorginte materialistă, care creează o veritabilă rezistenţă în rândul elitelor academice, intelectuale, faţă de acceptarea că orice altceva în afara unor factori fizici ar putea modifica felul în care creierul funcţionează. Desigur, aceasta explică utilizarea masivă a produselor farmaceutice în tratarea tulburărilor psihiatrice în America, iar acum s-a ajuns chiar la un punct în care vor să implanteze intracerebral electrozi – în opinia mea, precipitat, mult prea devreme pentru cât ar putea să justifice rezultatele cercetărilor – din cauza unui ataşament faţă de teoria conform căreia dacă creierul este cauza unei probleme, atunci trebuie să-l modifici fizic... Ştiam că aveam să mă confrunt cu o amplă rezistenţă, cu noţiunea că realitatea mintală poate schimba creierul. Cu mai mulţi ani în urmă, un bine-cunoscut filozof, David Chalmers, un prieten, mi-a spus, într-o conversaţie obişnuită, că ar trebui să iau legătura cu un profesor de fizică cuandică de la
University of California,
Berkeley, Henry Stapp. Urmându-i sfatul, au rezultat 12 ani de colaborare între mine şi Henry Stapp. El este bine-cunoscut pentru contribuţiile sale în fizica cuantică, a lucrat, în tinereţe, atât cu Heisenberg, cât şi cu Pauli – îndeaproape cu acesta, dar a publicat împreună cu Heisenberg – şi s-
a arătat interesat de modul prin care mecanica cuantică ar putea să explice cum mintea, atenţia, conştiinţa pot interacţiona cu creierul. Henry Stapp a cercetat aceste subiecte cu mult înainte de a mă cunoaşte... Ulterior, a fost foarte interesat de rezultatele cercetărilor mele asupra tulburării obsesiv-compulsive şi, împreună, am rezumat concluziile noastre într-o lucrare publicată, în 2005, în
Philosophical Transactions of the Royal Society (cea mai veche revistă ştiinţifică din lumea anglofonă, cu apariţie neîntreruptă din 1665 – n. a.):
Schwartz, J. M., Stapp, H. P., and Beauregard, M. – Quantum theory in neuroscience and psychology: A neurophysical model of mind-brain interaction. Pe scurt, concluzia esenţială a acelui articol se referă la efectul cuantic Zeno, din mecanica cuantică, pe care se bazează ştiinţific afirmaţia că atenţia poate influenţa felul în care funcţionează creierul. Prin acest progres de înţelegere teoretică, s-a ajuns, astăzi, la un vast număr de articole ştiinţifice de imagistică cerebrală care demonstrează efectele unei asemenea concentrări a atenţiei asupra creierului. Chiar şi aşa, în lumea anglofonă, unii cercetători se încăpăţânează să încerce formularea unei explicaţii pentru modificările cerebrale dinamice înregistrate nu printr-un efect al schimbării obiectului atenţiei, ci printr-o „automodificare“ cerebrală, o explicaţie complet non-intuitivă, dar prejudecăţile teoretice materialiste sunt atât de puternice încât explicaţii non-intuitive devin acceptabile... Situaţia aceasta este una norocoasă, totuşi, pentru că nu trebuie să realizăm noi experiment după experiment – ceea ce, fireşte, ar fi foarte dificil, în lipsa fondurilor –, câtă vreme fonduri impresionante au fost alocate experimentelor de imagistică cerebrală exact în direcţia în care teoria noastră este adresată, modularea funcţiilor cerebrale prin modificări ale orientării atenţiei. Acesta este „miezul“ domeniului, dacă ar fi să elaborăm şi mai mult, atunci ar trebui să dezvoltăm subiectul privind modul în care perspectiva spectatorului imparţial, adică abilitatea de a adopta perspectiva unei terţe persoane asupra experienţei proprii, exercită efecte cu adevărat benefice pentru managementul anxietăţii şi al altor tipuri de răspuns faţă de stresul emoţional, şi cum tocmai această perspectivă, aşa cum s-a demonstrat deja, specific, sporeşte capacitatea efectului cuantic Zeno, de stabilizare a circuitelor cerebrale.
– Dar aceste concepte nu sunt deja aplicate în practici precum coaching-ul?...
– [Râde] Desigur! Vedeţi, aici e toată problema: dispunem acum de această uriaşă bază teoretică, dar toate aceste lucruri sunt deja în practică, în special în acele domenii unde nu te loveşti de elitele academice, de necesitatea de a explica totul în termenii exclusivi ai cauzalităţii materialiste. Întreaga cultură a ajuns într-o contradicţie teribilă. Da, pe de o parte, oamenii urmează bunul-simţ, dar, pe de altă parte, efectele elitelor sunt reale şi, date fiind prejudecăţile materialiste, tendinţa este de a submina mai ales capacitatea de a transforma subiecte precum
coaching-ul sau orice alte metode de antrenare auto-direcţionate existente în teme pe care organizaţii ca
National Institutes of Health (NIH) să dorească să le cerceteze şi finanţeze. Nu veţi vedea NIH finanţând prea multe cercetări din coaching, nu că aş spune că NIH ar trebui să înceapă să finanţeze per se cercetările din
coaching! Dar puteţi vedea o uriaşă nepotrivire, o conexiune defectă, şi orientarea noastră teoretică diminuează semnificativ senzaţia de nepotrivire şi de „disidenţă cognitivă“ apărută atunci când, deşi ceva funcţionează, nu există o cale de a explica teoretic cum funcţionează. Ei bine, acum există! Şi sperăm că aceasta va avea efecte asupra modului în care cercetarea de elită este finanţată şi pusă în practică, dar mai ales sper că ne va îndepărta de la uzul excesiv de medicamente şi, mai nou, din punctul meu de vedere, de pericolul folosirii tot mai largi a unor tehnici invazive de implantare intracerebrală a unor electrozi, aproape doar pe baza unei perspective teoretice materialiste – „trebuie să-i facem ceva creierului ca să ameliorăm sănătatea mintală“... O astfel de orientare teoretică poate deveni periculoasă în mâinile unor elite puternice.
– Care ar putea fi aplicaţiile medicale ale efectului cuantic Zeno?
– Am prezentat câteva chiar şi în cadrul Congresului de Controverse în Neurologie, de fapt cred că unul din evenimentele norocoase ale carierei mele, în ceea ce priveşte aplicaţiile clinice, este că profesorul Dafin Mureşanu a preluat acest subiect. Nu aş putea niciodată să dezvolt aplicaţiile clinice în Neurologie pe care el le poate dezvolta, pentru că nu sunt neurolog... Acum discutăm, la modul cel mai serios, despre cum putem aplica tehnicile descrise în afecţiuni ca boala Parkinson, traumatismele cerebrale etc. Acestea sunt idei pe care le-am avut, în Statele Unite, şi am vorbit cu experţii americani în boala Parkinson sau în traumatismele cerebrale dar... să spunem doar că nu am avut prea mult succes în a-i convinge. Şi desigur, primeşti mereu acelaşi răspuns: nu vei obţine fonduri pentru asta, şi nu se înşală! Prejudecăţile teoretice despre care vă spuneam sunt cât se poate de reale şi afectează foarte puternic deciziile de finanţare, în special în SUA, am o experienţă bogată. Este, într-adevăr, o şansă aceea de a întâlni pe cineva ca profesorul Mureşanu, iată, şi chairman al sesiunii de Neuroplasticitate în cadrul acestui congres. Poate că aici, pe continentul european, nu mă voi confrunta cu o astfel de rezistenţă teoretică. Pentru că, în privinţa operabilităţii acestor idei, orice clinician poate percepe uşurinţa operaţională a acestor noţiuni. Problema nu e nici măcar să găseşti modalităţi de a le pune în practică, cât mai degrabă de a învinge rezistenţa elitelor şi de a găsi finanţări pentru aceste cercetări. Sunt multe aplicaţii clinice imediate evidente, în ceea ce priveşte trainingul motor, cognitiv sau ameliorarea funcţională prin tehnici deja în uz, dar nu în cercetări care să urmărească efectul lor asupra creierului. Şi când vei începe să arăţi că acest tip de intervenţii au efecte marcante asupra creierului, cred că efectul cultural va fi unul impresionant, dată fiind credinţa culturală că „orice schimbă creierul trebuie să fie real“.
– În principiu, toată această teorie poate fi aplicată şi demonstrată, prin studii...
– Aşa este, vă mărturisesc că sunt uimit, până la un punct, cât de mari sunt influenţele prejudecăţilor teoretice asupra dorinţei cercetătorilor de a realiza anumite experimente...
– Dar, odată realizat un astfel de studiu, aţi avea dovada de netăgăduit a validităţii teoriei dvs...
– Da, dar ştiu din experienţa mea din tulburarea obsesiv-compulsivă ce efect redus a avut asupra elitelor, făcând exact ceea ce spuneţi, demonstrând ştiinţific validitatea teoriei mele. Oamenii sunt foarte, foarte capabili să ignore ceea ce nu vor să vadă din raţiuni teoretice. Şi asta fac, ignoră. Iar agenţiile de finanţare fac acelaşi lucru. Sunt influenţe culturale foarte mari atunci când se decide ce va fi finanţat.
– Probabil că sunt şi influenţe ale industriei farmaceutice...
– Ei bine, nu dau deloc vina pe industria farmaceutică, deoarece cred cu adevărat că industria ar fi mai mult decât fericită să joace această minge ridicată la fileu... Pentru ei ar fi foarte uşor să dovedească felul în care aceste efecte cresc complianţa pacienţilor la medicaţie, interacţiunea sinergică a efectelor terapeutice, ce ar face medicaţia mai eficientă, nimeni şi nimic din industria farmaceutică per se nu ar avea vreo problemă cu aplicarea acestor idei.
– Ideile pe care le-aţi formulat ar integra, practic, multe din – să zicem – conceptele culturale orientale, precum yoga... Toate acele curente care au la bază conexiunea minte-corp, minte-spirit.
– Ei bine, am intra astfel pe o temă foarte amplă. Da, am studiat acele tradiţii un timp îndelungat şi aveţi dreptate: în înţelegerea practicienilor indigeni, ceea ce aţi spus este foarte adevărat. Dar, pe de altă parte, să spui că teoria aceasta ar fi în mod exclusiv sau în mod particular o dezvoltare a culturii orientale sau asiatice nu ar fi adevărat...
– Nu, mă gândeam că efectul descris şi studiat de dvs. ar putea explica unele dintre acele concepte.
– Asta e perfect adevărat. Această abordare este utilă şi ar putea îmbunătăţi înţelegerea unor asemenea practici, concepte sau discipline.
– Le-ar putea oferi o bază ştiinţifică...
– Da, aşa este. Am reţineri în a afirma aşa ceva, văzând felul în care au fost primite cercetările mele în lumea anglofonă. E un subiect foarte mare, care depăşeşte tema sau scopul unei reviste medicale. Vreau să spun că da, mi-au fost răs-interpretate rezultatele cercetărilor şi transformate, prin prejudecăţi materialiste. Vă mărturisesc că este foarte descurajant să ţi se întâmple aşa ceva. Mai mult, legat de acele practici, în lumea anglofonă ele au fost deconectate de filozofiile de bază şi transformate în – aşa cum oricine cunoaşte cultura americană vă poate confirma – metode de a spori simţul narcisist al practicanţilor, termeni precum „stima de sine“ au devenit atât de larg utilizaţi, complet împotriva practicilor tradiţionale propriu-zise. Yoga, dintr-o practică menită să îmbunătăţească legăturile cu ceva din afara ta, a devenit o metodă de sporire a implicării narcisiste, făcând exerciţii de gimnastică. Desigur, nu este o regulă general valabilă, dar este amuzant să vezi cum chiar şi neuroplasticitatea autodirecţionată, despre care am vorbit în cadrul acestui congres, poate fi manipulată până la a obţine exact contrariul... Se ştie de milenii că există o legătură între viziunea materialistă asupra lumii şi egoism. Egoismul şi materialismul sunt două perspective care merg mână în mână. Astfel, dacă putem submina materialismul ca paradigmă a înţelegerii relaţiei minte–creier, am putea crede că am putea submina şi egoismul, atât de predominant în societatea modernă.
– Vedeţi, în perspectivă, o cale prin care conceptele dvs. să penetreze la nivelul accepţiei generale şi să fie, să spunem, măcar larg înţelese, dacă nu acceptate?
– Este o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, sigur da, nu e loc de îndoială că platformele budismului sau yoga au devenit foarte populare. Dar, la un alt nivel, în Statele Unite, nu ducem lipsă de dovezi să putem afirma că gândirea materialistă a penetrat chiar şi practicile creştine: sunt predicatori creştini, unii foarte populari, care propovăduiesc doctrina câştigului material cu... [Râde] …binecuvântarea Duhului Sfânt… Este foarte ciudat, dar oamenii sunt, până la
urmă, creaturi căzute în păcat, lucrurile acestea s-au întâmplat literalmente de la începuturile istoriei scrise a omenirii. Nimic nou sub soare. Cei care au încercat să predice oamenilor o relaţie de integrare spirituală întru ceva ce depăşeşte fiinţa umană au trebuit, întotdeauna, să lupte... [Râde] Cred că asta nu se va schimba niciodată.
– În fine, un sfat pe care l-aţi da medicilor.
– Acel sfat pe care l-aş da medicilor ar fi ca, în sănătatea mintală cu siguranţă, dar şi în Neurologie – poate mai puţin evident şi mai greu de aplicat –, să nu se gândească la tratamentele „mecanice“ ca unică formă de tratament – şi includ aici şi tratamentele chimice, mă refer practic la tratamentele fizice. Să nu se limiteze la gândul că o intervenţie terapeutică înseamnă întotdeauna scrierea unei reţete – devenită cultura dominantă a Psihiatriei, cu siguranţă în Statele Unite – şi să realizeze că efectele pozitive medicaţiei şi ale diverselor metode fizice de intervenţie terapeutică pot fi sporite, concomitent cu diminuarea efectelor negative, prin acordarea unei orientări cognitive simultane, a unui training de reabilitare, care implică acţiuni ale voinţei. Ştim deja că un astfel de training va avea efecte fizice asupra mecanismelor cerebrale şi astfel va conlucra adaptativ cu tratamentele fizice administrate.
