Aminteam la finalul anului trecut (al 33-lea din decembrie 1989) o împrejurare care merita să fie istorisită. Ce nu am spus atunci este că nu întotdeauna este așa (acesta nu este, din păcate, un secret).

Dar aș dori să completez, beneficiind de celelalte cuvinte spuse de mai tânăra colegă. Atunci când m-a mirat atitudinea și am întrebat care este motivul pentru care mi se oferă un cadou, răspunsul prompt „medicii sunt fraţi” a fost urmat de câteva explicaţii la fel de frumoase.

Cuvintele și atitudinea erau învăţate încă din perioada celor șapte ani de acasă, prin grija mamei, medic de asemenea. Mai mult decât atât, erau împărtășite și de un alt medic din aceeași specialitate, fratele mai tinerei colege. Așadar, o întreagă familie respectând ceea ce cred că ar trebui să reprezinte normalul în viaţa noastră de medici!

Jurăminte originale, și moderne

Cu toţii știm că există și o variantă (aproape) originală, în care printre altele se promit următoarele: „Să respect pe cel care m-a învăţat această artă la fel ca pe propriii mei părinţi; să împart cu el cele ce-mi aparţin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenţii lui ca fraţi și să-i învăţ această artă, dacă ei o doresc, fără obligaţii și fără a fi plătit” (foto).

Cei care doresc să revadă o parte din istoria „Jurământului lui Hippocrate” pot să lectureze câteva informaţii într-un articol publicat în 2010 (dar și în multe alte resurse bibliografice). Am recitit și câteva date referitoare la genialul medic grec, despre care adesea ne amintim atunci când exemplificăm anumite semne sau alte elemente lăsate ca moștenire.

Astăzi, cel mai frecvent se utilizează varianta (mai) modernă a „jurământului Hippocratic”, afirmând între altele următoarele: „(...) Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate; (...) Colegii mei vor fi fraţii mei”.

În această variantă se elimină ideea de „jurământ”, înlocuindu-se cu „Mă angajez solemn”. Este corect să fie așa, atâta vreme cât în cea mai importantă Carte scrisă vreodată se spune: „Să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu”. Acesta ar trebui să fie comportamentul pentru orice fiinţă umană, iar pentru medici cu atât mai mult.

Drepturi, dar și multe îndatoriri

A început un nou an. Intrăm în al 34-lea an de la sacrificiul suprem a peste 1.000 de tineri și mai puţin tineri români. Pe baricadele din decembrie 1989 au fost și studenţi și medici și mulţi dintre cei care au avut speranţă în ceea ce va urma.

Un student la Medicină nu poate schimba (în bine) ordinea economico-socială și nici nu este implicat în aceasta. În schimb, studenţii la Medicină au, pe lângă drepturi, multe îndatoriri, în special datoria de a învăţa constant, de a îmbina teoria și practica. Au datoria de a deveni cât mai buni, dar și cât mai empatici pentru cei pe care îi îngrijesc sau urmează să îi îngrijească atunci când vor deveni medici.

Dacă în finalul fiecărui ciclu universitar, toţi absolvenţii se reunesc pentru festivitatea care încununează activitatea celor șase ani, citesc în cor acest angajament și apoi aruncă „spre cer” toca pe care au purtat-o, în semn de încheiere și deschidere pentru un nou drum, ulterior cuvintele trebuie să devină fapte. Iar între aceste cuvinte, toţi rostesc sau au rostit: „(...) Colegii mei vor fi fraţii mei...”.

Ar fi foarte important să fie exact așa. Trăim într-o lume și într-o societate cu infinite provocări, cu bune și cu destul de multe mai puţin bune. Avem și vom avea motive de îngândurare; iar în aceste condiţii avem nevoie de oameni pe care să ne putem baza și faţă de care să ne purtăm (așteptând același comportament) ca fraţii.
La mulţi ani!