Newsflash
Cultură

Doza de ficțiune: „Roșu” de Dana Voicu

de Redacția Viața Medicală - ian. 13 2023
Doza de ficțiune: „Roșu” de Dana Voicu

Dana Voicu este actriță și autoare a volumului de proză scurtă „Tot ce nu se poate spune”, apărut la editura Casa de pariuri literare. Ea ne-a trimis pentru rubrica „Doza de ficțiune” o proză scurtă, intitulată „Roșu”, al cărui final vă va lua prin surprindere.

Roșu

Am o regulă: când mă simt rău, mă îmbrac frumos. Cu cât sunt mai deprimată, cu atât rochia de pe mine este mai frumoasă. Și mai colorată. Azi mi-am pus-o pe cea roșie. 

Doza de ficţiune continuă în 2023 

Mă duc la doctorul de familie. Am mai fost și luna trecută, mi-a dat să-mi fac analizele, gratuit cică, dar n-am găsit plafon la niciun laborator, până la urmă le-am plătit, nu-mi permit să mai aștept. 

doza2 de fictiune Rosu Dana Voicu

Doctorița e drăguță. Incompetentă, dar drăguță. A ieșit demult la pensie, dar n-a găsit înlocuitor, așa că muncește în continuare, se mișcă mai greu, dar asta e, măcar e amabilă și ne spune pe nume, semn că ne cunoaște, asta te face să te simți confortabil în relația cu un doctor.

Ajung la policlinică. De cum pășesc înăuntru, mă cuprinde neliniștea. Știu deja că provocarea este până ajungi în cabinet. Pe hol e plin de oameni bolnavi și nervoși, unii cu câte doi-trei copii, ți-e și milă de ei. Cică trebuie să ai programare, un afiș mare cu un număr de telefon cu cifre de-o șchioapă te atenționează că programările se fac doar în timpul programului doctorului, prima dată n-am înțeles, după aia m-am prins: notez numărul și programul și sun de acasă. Aha! 

Citiți și: Doza de ficțiune: „La mama dracului” de Laura Stanciu 

Doza de ficțiune: „Tunsoarea” de Ioana Novac 

Numai că eu am sunat toată săptămâna trecută și n-a răspuns nimeni. Ajung la cabinet și verific numărul de telefon, poate l-am notat greșit. Nu, e numărul corect. Mă așez la coada formată în fața unui geam prin care asistenta dă fișe, scrie rețete, discută cu pacienții. Sunt patru persoane, hai că-i bine! Cei care, presupun eu, au programare sunt deja așezați pe băncuțele albastre din holul de trei metri pătrați și se uită cu speranță la ușa doctoriței. Toți pereții sunt pictați în culori vesele, reclame cu albinuțe și fețe de copilași fericiți nu te lasă parcă să te superi. Totuși, pacienții se pândesc suspicioși să nu care cumva să intre unul peste rând.

Sunt, în sfârșit, în fața geamului:

— Bună ziua, îi zic asistentei.

Ea se uită în ochii mei, se face că nu mă vede, chiar dacă s-a uitat în ochii mei, și trece cu privirea la bărbatul din spatele meu pe care-l întreabă mieroso-profesionist:

— Spuneți, domnul Decea, ce problemă aveți?

Rămân interzisă, amândoi sunt mult mai înalți decât mine, vorbesc pe deasupra mea, eu mă uit de jos când la unul, când la altul, și-mi trece prin cap că poate sunt invizibilă, domnul Decea zice că a venit după analize, geamul ni se închide cu zgomot în nas și o vedem pe asistenta frumoasă de unu optzeci că pleacă, aruncându-i domnului Decea peste umăr:

— Mă duc să văd dacă pot să le scot, dar de azi dimineață n-avem net.

Liniște, geam închis, mă uit la domnul Decea, e bine îmbrăcat, Tom Taylor scrie pe el, mă întreb de ce cu el a vorbit și cu mine nu.

— Aveți programare? îl întreb pe bărbat politicoasă.

— Nu, îmi zice el, am venit doar după analize.

A, deci se poate și fără programare, mă gândesc cu speranță. Trec douăzeci de minute, asistenta pare că a dispărut, în policlinică intră mereu oameni, coada se lungește, suntem om lângă om.

— Știți unde s-a dus? îl întreb pe Decea, convinsă că el știe mai multe, doar cu el a vorbit!

Dă din umeri că nu, privirea lui îmi transmite clar că n-are chef să se converseze cu mine. Nu știu de ce, aici mi se pune pata.

— Dar aveți idee de ce pe mine m-a ignorat și a vorbit direct cu dumneavoastră, chiar dacă erați după mine la coadă? Sunteți cumva rude?

Vizibil surprins, domnul Decea îmi răspunde rece:

— Nu știu doamnă, n-am eu nici o treabă!

— Dar dumneavoastră vi s-a părut normal ca pe mine să mă ignore și pe dumneavoastră să vă întrebe ce doriți? Adică, e politicos așa? De ce nu v-ați scandalizat?

Omul cere sprijin cu ochii în jur, dar nimeni nu-i dă atenție. Toți sunt concentrați pe ușa doctoriței, când se deschide trebuie să fii atent la ce nume se strigă dinăuntru, poate e al tău.

Văd că n-am cu cine mă certa, așa că mă întorc cu spatele la el. În mine se naște temerea că și, dacă se întoarce, asistenta tot n-o să mă bage în seamă pentru că n-am programare. Și rămân fără trimitere. Și nu știu ce am, de ce mi-e rău zilnic. Sprijinită de perete, scot telefonul din geantă și sun la Programare (așa e trecut în agendă, cu p mare). Sun degeaba, nu răspunde nimeni.

Asistenta se întoarce, deschide geamul și ignorându-mă, îi dă niște foi bărbatului:

— Poftiți, domnu’ Decea.

— Rezolvați-o întâi pe doamna, că era înaintea mea, zice Decea, arătând spre mine demn.

Asistenta se uită la mine de parcă eram gândacul lui Kafka. Îmi zice tăios:

— Imediat. Să termin cu domnul. Aveți programare?

Dau din cap că nu. Și eu, și domnul Decea ne dăm seama că nimeni, dar nimeni, nu-i strică ei ordinea interioară!

Îi dă hârtiile, îi zâmbește cu toți dinții și-și ia „la revedere” de la el:

— Sănătate! Și vă aștept joi cu ăia mici.

— Sărut-mâna, îi zice el, și pleacă fără a-mi arunca nici măcar o privire, darămite un salut, că, vorba aia, am fost colegi de coadă vreo oră. De ce, domnu’ Decea, de ce? întreb în gând.

În timp ce ei se despart unul de altul cu atâta gentilețe, iau telefonul, formez numărul de programări și-l trântesc în fața asistentei.

— Ce e asta?

— E telefonul meu care sună aici la programări, zic. Și nu răspunde nimeni. Și sun de o săptămână. Și am nevoie de doctor. Prima dată în viața mea. Și nu-mi răspunde nimeni și vă dau bună ziua și mă ignorați și-mi bag picioarele în el de sistem medical, că toate analizele mi le-am făcut pe banii mei, și copilul mi l-am operat în străinătate tot pe banii mei și acum, când am și eu nevoie de o trimitere, nu reușesc să o iau și nu înțeleg de ce scrie aici mare că să sunăm la un număr de telefon la care nu răspunde nimeni și nu înțeleg de ce tăcem și acceptăm ca proștii să stăm ore întregi la coadă în trei metri pătrați în fața unui geam din 1980 și de ce te porți tu, asistentă, cu mine, pacient ca cu un rahat, spune-mi de ce, de ce, de ce nu funcționează sistemul, de ce nu răspunzi la telefooon?

Nu mai vorbeam demult normal, toți se uitau speriați la mine, mi-am dat seama că trebuie să ies de acolo.

Ajung în stradă tremurând, merg câțiva pași și simt că trebuie să mă așez. N-am pe ce, așa că mă trântesc pe o bordură. Văd poalele roșii ale rochiei în praful de pe trotuar. Picioarele trecătorilor grăbiți se mișcă prin fața ochilor mei.

Ia uite, acum toți sunt mai înalți decât mine! 

Citiți și: Doza de ficțiune: „Urinal Akut” de Narcis Amariei 

Citiți și: Doza de ficțiune: „Ciocolată amânată” de Ala-Tatiana Memiș 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro

revista de povestiri partener la Doza de Fictiune Viata medicala

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe