Dincolo de diagnostic și de aceste boli care le fac pe femei să sufere prea mult – alegerea cuvintelor mele nu este deloc întâmplătoare, pentru că am vrut să fac trimitere la cartea „Femei care suferă prea mult”, scrisă de Cristiana Todiresei – este important ca doamnele și domnișoarele din mediul online să primească informații utile despre endometrioză și adenomioză. Din păcate, însă, sunt și voci care împrăștie multă ură și multe comentarii negative, așa că am discutat cu Cristiana și despre acest aspect. 

Tânăra mi-a mărturisit că trăim într-o societate profund patriarhală, iar din păcate publicul larg știe prea puține informații despre endometrioză sau adenomioză. Istoric vorbind, problemele femeilor au fost „măturate” sub preș, așa că pentru Cristiana nu a fost o surpriză să primească comentarii și hate după ce a trecut prin intervenția chirurgicală numită histerectomie subtotală.

Povestește-ne despre decizia ta cu privire la intervenția de histerectomie. Știu că tu ai mai împărtășit, în mediul online, fanilor tăi detalii despre endometrioză și adenomioză. Ai scris chiar o carte despre endometrioză (despre care și noi, în Viața Medicală, am relatat aici). Totuși, lupta ta cu aceste boli nu a fost deloc simplă. Ce a însemnat pentru tine histerectomia? 

Nu cred că am „fani”, cel puțin nu în acest sens. Cred că am format o mică comunitate împreună cu femeile care mă urmăresc. Social media ne-a ajutat să nu ne mai simțim singure în procesul nostru cu boala și nu numai. 

Ideea histerectomiei a apărut după ce mi s-a confirmat diagnosticul de adenomioză, boala în care țesutul similar endometrului crește în mușchiul uterului, și după ce un doctor nu a reușit, sub sedare, să-mi monteze steriletul care ar fi avut rol de tratament. Adenomioza, la fel ca endometrioza, dă niște simptome destul de urâte. Pe lângă menstruațiile extrem de abundente, durerea este năucitoare. 

Decizia am luat-o ferm după ce m-am documentat bine pentru „Femei care suferă prea mult”, după ce am discutat cu partenerul meu și cu familia apropiată. Nu mi-am dorit vreodată, cu adevărat, copii, așa că aș minți dacă aș spune că a fost o suferință. De fapt, pe lângă simptomele care mă țintuiau în pat, suferința am simțit-o în lupta de a ajunge să fac histerectomia pe care mi-o doream. Fiindcă n-am copii și nici 30 de ani, m-am lovit de prejudecăți. 

Reacții ca „Wow!” sau vorbe ca: „Îți făceam fără probleme operația dacă aveai 40 de ani și doi copii.” Totuși, am stat de vorbă cu multe femei de vârstă apropiată de a mea, cu copii, cărora li s-a făcut intervenția. Mi s-a părut, destul de clar, că faptul că nu sunt mamă e problema. 

În șase luni, de la intervenția eșuată de montare a steriletului, am trecut prin alte tratamente care n-au funcționat, ba chiar și prin menopauză indusă cu agoniști și antagoniști ai GnRH, un tratament extrem de agresiv, care, da, m-a scăpat de durerile pelvine, dar m-a distrus psihic și fizic. Am fost și la o „somitate” care mi-a luat 2.000 de lei doar pe o discuție. Mi s-a spus că suferința mea ar fi dată de sindromul colonului iritabil, fiindcă doamna radiolog nu vedea nimic pe RMN... Am mers la psiholog și psihiatru pentru adeverințe care atestă că sunt sănătoasă psihic... A fost un real calvar, care m-a dus în pragul depresiei și disperării. 

În urma unui spotting (sângerare vaginală extrem de ușoară, cu sensul de pătare a lenjeriei intime – n.red.) și după ce ginecologul la care mergeam m-a ignorat și, de trei ori, de fiecare dată când i-am cerut ajutorul, mi-a zis că ne vedem în septembrie, am luat decizia să schimb clinica și medicul. 

Așa am ajuns la niște specialiști care mi-au confirmat diagnosticul și m-au ajutat real. Aveam adenomioză (histerectomia am făcut-o ca să scap de adenomioză, fiindcă, din păcate, nu tratează endometrioza) și endometrioză stadiul 2, cu aderențe pe nerv și un chist de 2 cm, care nu s-au văzut pe RMN sau la nenumăratele ecografii transvaginale pe care le-am făcut și pe care medicii le-au excizat în timpul intervenției.

Când m-am întors în salon, după aproape 24 de ore petrecute la ATI, am plâns de fericire. Operația a fost singura cale către o viață fără dureri. 

Publicul larg știe prea puține despre endometrioză sau adenomioză

Ai fost și ești extrem de deschisă cu privire la diagnosticul tău. Le-ai explicat fanilor tăi din mediul online cum a fost pentru tine lupta cu endometrioza și adenomioza. Totuși, din ce ai povestit, te-ai confruntat cu mult hate de la persoane din online. Care crezi că ar fi „sursa” de la baza comentariilor răutăcioase? Nu putem ști ce e în mintea acelor oameni, dar aș vrea să aflu ce crezi tu. De ce crezi ca oamenii nu pot sau nu vor să înțeleagă / priceapă că o femeie decide, din motive medicale, să se supună intervenției prin care îi este îndepărtat uterul? 

Hate-ul a venit odată cu viralizarea anumitor postări. Mă așteptam la el. Trăim într-o societate profund patriarhală, publicul larg știe prea puține despre endometrioză sau adenomioză și, istoric, problemele femeilor au fost „măturate” sub preș, așa că nu a fost o surpriză. Mai mult, timp de secole, femeia nu a avut alt rol decât cel de nevastă/mamă. Și mulți oameni încă nu concep ca o femeie să nu aibă copii, deși au existat extrem de multe femei extraordinare care au ales să nu aibă copii sau nu au putut să-i aibă, cum a fost, de exemplu, Virginia Woolf. 

Cred că oamenii reacționează așa din lipsă de educație. Nu neapărat în sensul educației comportamentale, ci al informațiilor. Nu știu că endometrioza și adenomioza se numără printre afecțiunile extrem de dureroase, că durează între 5 și 12 ani să primești un diagnostic corect etc. Deci nu empatizează.

Tu ai o prezență de ani buni în mediul online, ești jurnalistă, blogger, ai o comunitate vastă de femei care te urmăresc și te susțin. Poți să ne povestești din papucii tăi de blogger dacă te-ai mai confruntat cu hate, cu comentarii răutăcioase atunci când ai făcut împărtășiri pe teme medicale? Ce fel de comentarii de hate lasă oamenii (mă refer la ce ai observat până acum)? Cum le răspunzi? Cum le contracarezi? 

Îți mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase! Da, oamenii cu vieți mărunte aruncă cu noroi în orice, asta le dă sens. Am văzut hate la postări ale unor oameni care vorbesc despre lupta lor cu cancerul...

Și paleta de mesaje e diversă... Am primit comentarii de la „ești proastă”, „ești urâtă”, „ești o feministă nebună”, „ești anti viață” sau „criminală” până la „îți doresc să mori.” Pe multe le ignor, le las doar să-mi viralizeze postarea, pe alții, care încep să hărțuiască, îi blochez și nu o dată am și reclamat la poliție amenințări cu moartea. 

Uneori, porind de la un comentariu de hate, pun și punctul pe i, devine o oportunitate să explic de ce un astfel de discurs e toxic. 

„Nu noi alegem să fim bolnavi”

Din ce ai observat, cine sunt cei mai înclinați – să le zicem – către a lăsa comentarii de hate? Bărbații ori femeile? 

Cel mai mult hate îl primesc de la bărbați. O singură dată am primit multe mesaje de ură de la femei, când a fost balul Bridgerton și nu le-a plăcut rochia mea. Dar discursul lor a fost blând comparativ cu ce primesc de la bărbați, atât public, în comentarii, cât și în privat. 

Ce ai vrea să le transmiți oamenilor care lasă comentarii din ură pe teme ce țin strict de sănătatea persoanei? 

Că ar trebui să fie nițel mai empatici. Nu noi alegem să fim bolnavi. 

Ai dori să transmiți un mesaj-cheie cu care să rămână cei care citesc interviul? 

Faceți ceea ce simțiți că trebuie să faceți. Hate-ul vine, de multe ori, acolo unde începe să se vadă succesul.