Spaţiul cultural românesc a evitat și încă evită prezentarea unui scriitor din cât mai multe incidenţe și, mai ales, a informaţiilor care privesc viaţa sa intimă și afecţiunile medicale care i-au traversat trupul sau mintea. Este preferată trecerea în subsol sau ignorarea anumitor subiecte. În loc de a le cerceta – spre înţelegere – cu instrumentele știinţei de astăzi, comportamentele sau textele bizare ale unui autor sunt duse în zone care produc mai multă confuzie, ca să nu scriu un cuvânt aspru, în loc să deschidă un dialog. Există, și am constatat frecvent, o anumită ostilitate faţă de știinţă a multora dintre aceia care slujesc disciplinele umaniste.

George Ranetti, cel de al cărui nume se leagă revista Furnica, parcurgea câteva dintre textele publicate de Radu Rosetti într-o revistă ieșeană, în care prozatorul îi privise pe anumiţi autori români și prin alte lentile, și semnala o asemenea „dare în vileag” drept „cancan mahalagesc”. Transcriu un fragment din articolul „Moliile gloriilor noastre”, pe care Universul l-a publicat cu litere mari în pagină:

„Totdeauna am considerat ca o profanare îndeletnicirea acelor publiciști care, scotocind cu indiscreţie prin sertarele celebrilor dispăruţi, ori rozând ca șoriceii prin rafturile bibliotecilor oficiale, azvârlă pradă curiozităţii vulgare așa zise documente divulgând bileţele dulci, poliţe protestate, violând o sumă de secrete mărunte, ce nu adaugă nimic la gloria celor intraţi în veșnicie, căutând numai să arate slăbiciunile lor inerent omenești.

Ne-au impresionat penibil aceste delaţiuni postume, chiar când ele ridicau vălul ce ascundea posterităţii idilele poetice dintre Alfred de Musset și Georges Sand, sau dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, a căror întreagă corespondenţă de dragoste a fost fără sfială transformată în marfă de librărie.

Înţelegeţi, cu atât mai vârtos, sentimentul de care suntem cuprinși atunci când cineva comite indelicateţea de-a ridica nu numai vălul trandafiriu ce acoperea taina unor amintiri gingașe, dar de-a sufleca fără sfială poalele unei femei exhibând mulţimii coapsele și pulpele sale frumoase numai pentru că ea a avut norocul și desigur multe calităţi sufletești, spre a fi iubită de un artist superior, a-l iubi și îngriji cu devotament până la ultima-i răsuflare.

Am dezaprobat necontenit zelul unor anumiţi criticaștri mititei care – vorba lui Eminescu – «nu mărindu-te pe tine, ci slăvindu-se pe ei», s-au apucat, măturând pulberea din dulapurile Academiei, ori evocând suveniruri personale mai mult sau mai puţin autentice, să ne dovedească ba că Ion Creangă suferea de epilepsie, ba că Eminescu se deda la cutare năzdrăvănii când era la balamuc, ba că I.L. Caragiale odată la o petrecere a căzut sub masă, ba că...

Pe dl Radu Rosetti nu-l credeam până acum în stare să imite aceste molii care, pentru a se hrăni, ronţăie și zdrenţuie stofa de lână curată a celor mai strălucite glorii literare ale noastre. Sperăm că domnia sa va face, cavalerește, mea culpa, și va suprima dintr-un eventual volum pasajele de care ne-am ocupat cu multă uimire și întristare în cronica de faţă” (Universul, an. XLIII, nr. 18 bis, marţi, 26 mai 1925, p. 1).

Bolile secolului

„Ce ironie?... Ion Creangă a murit epileptic. Mihai Eminescu a suferit în ultimii ani ai vieţii de o psihoză care era ereditară. A.D. Xenopol a fost doborât de sifilis. Șt. O. Iosif de paralizie generală, iar un studiu, prezentat Societăţii de Istoria medicinei din Cluj, arată că Mihai Viteazul, în culmea gloriei, pe câmpiile Ardealului, își făcea fumigaţiuni, căci suferea și el de aceeași boală a secolului…” Textul acesta l-am descoperit răsfoind presa de altădată; este semnat de Nicolae Roșu, cunoscut în epocă, și care aborda, în prima pagină a Curentului (an. VI, nr. 2025, joi, 21 septembrie 1933) chestiunea eugeniei.

Neconformitatea și eugenia

Epilepsia a înspăimântat din vechime. Minţi ce se credeau luminate au propus soluţii care mai de care mai năstrușnice. Unele, dacă este să amintesc doar una dintre legile germane, din anul 1933, privitoare la sterilizarea celor ai căror părinţi au suferit de epilepsie, au ridicat câteva sprâncene ale intelectualilor români. Nu ale multora, din păcate. „Fără să vrem, imaginea lui Galileu și a atâtor altora care au ispășit pe rug neconformitatea structurii lor psihice sau fizice cu aceea a mulţimii dominante ne apare înaintea ochilor, pe un orizont, încă îndepărtat ce e drept, dar totuși nu mai puţin tulburător.” Acestea erau îngrijorările dr. Marius Nasta, pe care și le exprima în „Cronica știinţifică” din Viaţa Românească (an. XXIX; nr. 10, octombrie 1937, p. 101). Pentru această „descurajantă și tainică boală, care totuși nu a distrus genialitatea lui Dostoievski” se impuneau măsuri precum cele adoptate în unele ţări, pe care dr. State Drăgănescu le aprecia drept model. Coloniile de copii cu epilepsie din Danemarca erau un reper pentru neurologul și profesorul bucureștean (Universul, an. LXV, nr. 6, vineri, 9 ianuarie 1948, p. 3).

Ion Creangă s-ar fi încadrat în categoria disgenicilor sterilizabili?! Depinde în ce timp și în ce stat s-ar fi născut. Oricum, dacă era să se fi ivit în vremea în care Arghezi lăuda sterilizarea persoanelor suspecte de o anume „infiltraţie maladivă”, nu-l vedeam prea bine pe humuleștean. Din București, la 3/15 iunie 1887, Titu Maiorescu trimitea membrilor societăţii „România Jună” din Viena o misivă prin care îi asigura că va scrie pentru noul almanah și le recomanda, spre publicare, diverse nume. Dar făcea și referire la alţi doi scriitori: „Eminescu tot mai trăiește, deși este intelectual pierdut; fiindcă trăiește trebuie să figureze în almanach. (…) Poate ar mai scrie și dl Creangă (institutor la Iași) ceva, deși este bolnav. (A devenit epileptic; nu prea avem noroc de oamenii noștri de talent.)” (O veche luptă literară. Între junimiști și etimologiști. Din corespondenţa lui Maiorescu, în „Adevărul”, an. XLVI, nr. 14986, marţi, 8 noiembrie 1932, p. 2).

„A devenit epileptic”… Aceste vorbe ale lui Maiorescu m-au pus pe gânduri și m-au condus înspre a răsfoi presa de odinioară spre a documenta modul cum a fost reflectată boala lui Creangă în ziare și în revistele de cultură. Și, de aici, am încercat să înţeleg mai mult decât s-a scris în publicaţii sau în cărţile ce i-au fost dedicate. Prezentul material face parte dintr-un demers mai amplu, pe care l-aș numi „Dosarul medical Ion Creangă”, și pe care mă voi strădui să-l completez în viitor.