Cum a ajuns la spitalul cel mai apropiat doar ca să întâlnească un chirurg ușor deranjat de eveniment, cum a găsit apoi în orașul reședinţă de judeţ ceva personal mediu ușor sarcastic-indiferent și, în cele din urmă, cum a găsit niște medici așa cum și-ar fi dorit încă de la început, medici care au liniștit-o și care i-au spus că bateriile se vor elimina odată cu tranzitul.
Am distribuit și eu știrea, mai ales că mă doare când redescopăr anumite cutume din sistemul nostru de sănătate. În interval de câteva ore, trei medici – o rezidentă din Franţa, șeful secţiei ATI de la Spitalul Judeţean din Timișoara și un medic din Marea Britanie – au intervenit spunând că situaţia prezintă riscuri serioase și că este o urgenţă. Atunci am contactat mămica (pe Facebook) și am avertizat-o să ia lucrurile în serios și să meargă la București.
Sosiţi în Capitală, au fost trataţi în mod de exemplar în cele două mari spitale de copii care au colaborat la soluţionarea cu succes a situaţiei. Medicii de aici i-au confirmat că problema era o urgenţă care comporta riscuri importante, mai ales în situaţia în care bateriile ar fi fost încărcate.
Rămân de discutat trei aspecte:
1. Există medici care aleg să salveze vieţi (sau poate doar să evite complicaţii) ale unor pacienţi pe care nu îi văd și faţă de care nu au nicio responsabilitate legală. Cinste lor! Melexima Simirea (rezident în Franţa), Ovidiu și Corina Bedreag (Spitalul Judeţean Timișoara), Petru Dániel Vaida (medic în Marea Britanie). Este o altă putere pe care o au în vârful degetelor. Aici aș adăuga și medicul care chiar s-a ocupat de caz, mai exact a extras bateriile cu endoscopul din stomac: dr. Lorena Mirela Vatră.
2. Iată o situaţie în care internetul la îndemâna pacienţilor a produs rezultate potenţial salvatoare, așa că să nu-i mai blamăm pe cei care își caută sănătatea sau își expun emoţiile pe aici. Așa cum rezultă din această întâmplare, nu absolut toate sfaturile medicilor sunt potrivite.
3. Ce putem face pentru ca toţi medicii să afle că o baterie înghiţită este o urgenţă? Poate că inclusiv părinţii ar trebui să știe la ce riscuri își expun copiii dacă nu iau măsuri de prevenţie și nu acţionează imediat?
În acest caz, timp de trei zile nu s-a întâmplat nimic grav. Poate că în 99% dintre cazuri nu se întâmplă nimic grav. Dar dacă am putea evita acel 1% să se producă (atât prin prevenţie, cât și prin viteza de reacţie calificată, atunci când lucrurile scapă de sub control), am fi foarte departe. Deopotrivă ca eficacitate și mentalitate.