Unul dintre marile păcate ale organizaţiilor internaţionale în faţa primei mari provocări epidemiologice a secolului XXI a fost și rămâne limbajul voit eliptic, relativ, care lasă loc de interpretare. Nu, nu s-a terminat pandemia, s-a terminat urgenţa medicală pusă de pandemie. Cum știm asta? Pentru că numărul deceselor, la nivel planetar, a scăzut la un oarecare nivel. Dar, atenţie, încă mor oameni de COVID. Însă nu la nivelul de atenţie și îngrijorare care constituie o ameninţare pentru sistemele de sănătate.

Sună rezonabil. În același timp, nu. În Statele Unite, administraţia Biden a primit un raport îngrijorător privind un eventual „nou” val Omicron-like, a cărui probabilitate e scăzută – estimată undeva la 20% șanse de ocurenţă –, dar care deocamdată e privit cu detașare de Casa Albă. Între timp, FDA a modificat criteriile de recomandare privind a doua generaţie de vaccinuri COVID în populaţia pediatrică. Nu le mai recomandă, dar păstrează recomandările pentru persoanele vulnerabile din diverse motive medicale sau pe criterii de vârstă.

Iar România se luptă cu contractele mai mult sau mai puţin păguboase antamate de autorităţi, laolaltă cu celelalte guverne ale Uniunii Europene, când termometrul panicii COVID arăta niveluri, la propriu și la figurat, febrile.

N-am fost niciodată mai expuși, de fapt. Preţul vaccinării în masă a populaţiei a fost atitudinea, în prezent, de negare privind beneficiile suplimentare ale produselor anti-COVID de pe piaţă. Se aud răzleţ trompetele ultimilor conspiraţioniști care, odinioară, făceau prăpăd și senzaţie pe piaţa zvonurilor. Iar oboseala post-pandemică își continuă cursul fără, de fapt, vreo intervenţie populaţională care să amortizeze povara dată de COVID, de long-COVID și de psihopatologia de traumă asociată pandemiei. Cea mai bună alifie, după cum dovedesc probele circumstanţiale, rămâne totuși timpul, magistral diluat cu uitare.

Privind la rece ultimii trei ani și jumătate, dincolo de sutele de mii de vieţi salvate, dar și de zecile de mii pierdute, frapează inabilitatea – deja proverbială – a societăţii românești, fie ea academică sau vulg de pretutindeni, să absoarbă lecţii de viaţă. E unicul aspect care continuă să-mi pară absolut terifiant. Aud de cel puţin zece ori pe săptămână povești spuse de pacienţi de-ai mei care au suferit din cauza COVID, uneori au rămas cu sechele. Pentru ei, „pandemia” a fost reală, experienţa medicală – adeseori dramatică. Dar, dincolo de ușurarea „de-a fi scăpat”, nu văd nicio problemă să-și continue viaţa „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Cu deosebirea, și tind să le aduc aminte, că ce s-a întâmplat i-a adus la mine.

Nimeni nu vrea s-o sfârșească drept Casandră. În timp ce la gazetă se dezbate scoaterea materiilor Logică și Psihologie din curriculumul obligatoriu de liceu, nimeni n-a introdus nimic în curriculumul de pregătire medicală privind organizarea în caz de dezastre sanitare sau prevenţia epidemiilor. Iar asta mi se pare, pur și simplu, trist. Banal. Dar trist.