M-am întrebat oare de unde asta. Probabil mediul extrem de competitiv în care am fost educaţi și în care am crescut a glorificat omul deștept, inteligent. Nu vreau să dezvolt și ideea conform căreia prostia este cel mai detestabil defect pe care îl poate avea cineva, lucru de care mă îndoiesc. Recunosc și faptul că asta e o explicaţie convenabilă care mă scoate cumva din ecuaţie, de parcă nu ar fi fost cumva și datoria mea să descopăr singur cum ar trebui să mă prezint prin societate.

O fi bine, o fi rău? Am ajuns la concluzia că nu prea e bine deloc. În primul rând, pentru că deșteptăciunea se dezvoltă în mulţi ani, și asta fără să luăm în calcul și componenta genetică. Nu prea te poţi deștepta radical așa, de pe o oră pe alta. În al doilea rând, strategia asta te poate face să eviţi, voluntar sau nu, camerele pline cu oameni deștepţi și, consecutiv, și pe aceștia, anulând tocmai șanse bune de dezvoltare, ce-i drept în timp.

O întrebare și mai bună ar fi însă de ce să îţi dorești neapărat asta. Natural sau nu, mai ales atunci când eforturile depășesc starea de fapt, reacţia obţinută este arareori una de admiraţie. Ea stârnește mai degrabă contestarea sau competitivitatea cu alţii poate la fel de deștepţi, dar cam la același nivel de înţelepciune.

Există oare vreun superlativ mai la îndemână care poate fi construit mai repede și care eventual să fie mai profitabil de exploatat? Ar putea fi mai bine dacă ești perceput ca fiind cel mai bun sau drăguţ sau afabil om din cameră? Eu cred că da.

Legătura cu practicanţii medicinei

Am crescut într-un mediu care a glorificat exagerat competenţele cognitive și care le-a ignorat, dacă nu chiar ridiculizat, frecvent pe cele sociale. Dar dacă am crescut într-un mediu nu tocmai bun? Știu că sunteţi experţi și că vă gândiţi imediat la cum ar fi să fie invers. Ei bine, până acolo mai sunt o mulţime de nuanţe. Poţi fi cel mai deștept fără să te preocupe asta prea mult sau să fie imperios necesar de demonstrat. Și nu, nu e nicio rușine să fii perceput ca fiind o persoană bună, afabilă, abordabilă, drăguţă. Culmea este că pentru a face asta nu cred că este nevoie de o zestre genetică de un anume fel. Oricine poate face mari progrese dacă va înţelege cât de important și chiar profitabil ar putea fi.

Un medic nu este în mod necesar mai deștept decât un avocat, un mecanic auto sau un peisagist. Faptul că pacientul îţi intră pe ușă cu o speranţă de mai bine este deja o recunoaștere a capacităţilor tale cognitive. Dincolo de asta, medicul nu ar trebui să își dea interesul să demonstreze cât de deștept este el; frecvent chiar și faţă în faţă cu contestatarii medicinei. Dar poate demonstra cât de mult vrea și poate ajuta. Fără asta, probabilitatea ca diagnosticul bine (deștept, sic!) pus și tratamentul foarte bine ales să nu dea rezultatele așteptate de niciuna dintre părţi este destul de mare.

Sunteţi deștepţi! Nu ajută, e contraproductiv chiar să fiţi cei mai deștepţi din cameră. Vă doresc un 2024 în care să puteţi fi drăguţi, buni, afabili, de ajutor!