Cine nu este ghinionist va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să se confrunte cu bătrâneţea, care nu este o boală, ci ultima etapă a vieţii, uneori foarte lungă. Dacă nu se suprapun şi boli sau dacă acestea beneficiază de îngrijiri eficiente, starea de sănătate a bătrânului va fi „corespunzătoare vârstei”. Adică, după vechea definiţie a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, o „bună stare fizică, psihică, intelectuală şi socială”, în limitele uzurii biologice specifice fiecărui individ.

De ce folosesc termenul neaoș de bătrân (bătrâneţe) şi nu eufemismele care circulă mai nou, în special printre citadini? Pentru că acest cuvânt nu are nimic insultător, vine din latină unde veteranus însemna soldat lăsat la vatră, după ce făcuse serviciul militar voluntar între 20 şi 40 de ani, deci 20 de ani dacă supravieţuia. Acesta primea de la armata romană sesterţi (monede de aur) şi pământ agricol, cu care începea o nouă viaţă ca 
cetăţean roman şi familist. 

Între timp, societatea şi medicina, odată cu ea, au făcut progrese. Speranţa de viaţă a crescut de la 20 de ani la circa 80, însă diferenţiat în funcţie de nivelul de trai, de vicii, de moştenirea genetică şi de altele. Dar etapele vieţii sunt tot aceleaşi trei, general valabile în biologie: copilărie (dezvoltare), vârsta adultă (reproductivă) şi bătrâneţea (involuţie), la om pragurile fiind considerate în medie la 15 şi la 60 de ani. Totuși, din punct de vedere social, aceste limite sunt variabile și mult mai mari.

Veteranii noștri

Veteranii noştri sunt pensionarii, care se retrag din activitate (voit sau forţat) la diverse vârste stabilite legal în funcţie de solicitările profesionale sau de starea de sănătate şi capacitatea de muncă. În general, marja de vârstă pentru pensionare este stabilită larg și judicios, între 35 de ani pentru balerini/balerine, 40 de ani pentru soldaţi, 55 pentru ofiţeri, pe la 60-65 pentru muncitori şi funcţionari, uneori 70 pentru intelectuali, iar academicienii valizi nu au limită de vârstă. Există o veche bulă papală în vigoare şi în prezent, care spune că „Pentru funcţia de Papă trebuie să candideze numai cardinali tineri, care nu au trecut de 80 de ani”.

Din punct de vedere social, toate acestea ar însemna că în viitor vom avea mai mulţi pensionari decât salariaţi, că o bună parte din populaţia activă riscă să devină inactivă, nu neapărat „în câmpul muncii”, ci şi pentru traiul său, pentru viaţa de familie şi cea socială. Evident că primii care s-au gândit să reglementeze acest aspect au fost germanii (cum spunea umoristul englez Jerome K. Jerome: „Un copilaş german şi când face cozonacei de nisip îi face regulamentar şi aliniaţi”). Prim-ministrul Bismark a stabilit vârsta de pensionare la 65 de ani, care era cu mult peste speranţa de viaţă din epoca sa. Lucrurile au evoluat. Avem mulţi pensionari care vor să lucreze în continuare, sau să aibă alte preocupări ori, pur şi simplu, să se distreze şi ei (în sfârşit!) fără presiunea orarului.

Ca urmare, a crescut cerinţa socială, nu doar medicală, de menţinere în condiţii bune pentru muncă şi/sau viaţă, pentru a îngriji bătrânii: geriatrie, gerontologie, mod de viaţă „sănătos”, medicamente pentru menţinerea sănătăţii, a vigorii şi aspectului fizic, dispozitive medicale pentru corectarea unor deficienţe dobândite etc. Dar tocmai aceste persoane care se presupune că, după o viaţă de muncă şi de acumulări materiale, vor fi o vastă piaţă pentru produsele şi îngrijirile anti-aging s-ar putea să nu aibă mijloacele financiare necesare. 

Farmacologia anti-aging

Se spune că „omul la tinereţe îşi subminează sănătatea pentru a câştiga bani, pe care îi va cheltui la bătrâneţe pentru a-şi redobândi sănătatea”. Orice şef/şefă de la orice nivel ar vrea să arate bine şi frumos, iar orice pensionar ar vrea, dacă și-ar permite, să arate bine şi cât de cât mai tânăr. 

Şi noi, românii, suntem pionieri şi avem înaintaşi celebri în domeniul farmacologiei anti-aging. Nu mă refer doar la acele cosmetice şi suplimente, care nu sunt medicamente, dar sunt mai scumpe ca acestea, care fac tenul să pară mai frumos şi mai tânăr, care reduc ridurile (numai pentru o vreme), căci ele nu tratează, ci doar atenuează temporar sau maschează ceva, pentru a da falsa impresie de „întinerire”.

Ca să nu ne pierdem în hăţişul reclamei (care este sufletul comerţului), va trebui să încercăm, cu o altă ocazie, prezentarea sau, pentru unii, reamintirea unor adevărate medicamente minune „ieftine și bune” care au fost inventate, fabricate şi folosite cu succes de medicina românească pentru menţinerea tinereţii: Gerovital, Aslavital și altele. Până atunci, să ne urăm, ca în poveștile copilăriei, „tinereţe fără bătrâneţe și viaţă fără de moarte!”.