Într-o lume dominată de Regele-soare şi de regii teatrului clasic (Corneille, Racine, Moliere, cu un La Fontaine discret moralist şi un Boileau teoretician al artei poetice), numele unei femei avea să devină sinonim cu istoria Franţei: Madame de Sévigné (1626–1696). Scrisorile sale, apărute postum, în 1725, sunt adresate cu precădere fiicei sale (Mme de Grignan), dnei de La Fayette şi altor învârtitori pe la Curte ori salonarzi. (...)

   Teatrul Metropolis din Capitală rămâne o fereastră deschisă spre lume „cu casa închisă“. Acolo, în sala blagoslovită din str. Mihai Eminescu ’89, se petrece/desfăşoară un Sfârşit de partidă răvăşitor. Era parcă de prevăzut când autorul – Samuel Beckett – tot făcându-ne să-l aşteptăm pe Godot, n-a găsit moment mai potrivit pentru „sfârşitul (lui) de partidă“ în jocul cu numele de viaţă decât ziua de 22 decembrie ’89. Ştia desigur că Godot venise: era în România! Era un sfârşit-început de partidă, cu o ciupercărie de partide. Dar asta e altă poveste. (...)

   Cu plecăciune, Anton Pavlovici Cehov! Funcţionarii tăi – acei „necăjiţi dintr-un birou aflat la subsolul unei clădiri dărăpănate“ – tare mai seamănă cu noi (cu singura deosebire că „dărăpănătura“ este chiar viaţa noastră toată, decor absurd pentru o piesă de neînţeles). În rest, ca de când lumea funcţionărească, aceleaşi metehne: mituirea, invidia, setea de parvenire… pe un scaun părelnic mai înalt, eterna foame, drămuţele personale bine camuflate, hărţuirea, beţia – iad-paradis, spionarea, hoţia, asaltul „fiinţelor fără apărare“ care prin diabolica lor pisălogeală te fac să-ţi iei medicamentele odată, doar-doar ţi-oi afla dramul de linişte fără de care nu!…, inocenţa, rudă bună cu prostia, şi, triumfătoare – viaţa: „Dacă ţi-a intrat un spin în deget, bucură-te că nu ţi-a intrat în ochi! Dacă te trădează cineva bucură-te că n-a trădat patria!“ (cum psalmodiază vocea fără chip a Roxanei Ivanciu). (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.