La
doar câteva săptămâni de la accidentul aviatic din Munţii Apuseni sunt puţine
lucruri care au rămas nezise. Dacă ar fi să asculţi starea presei, te apucă
groaza. Greşeli peste greşeli. Piloţi experimentaţi dar necăjiţi că nu-şi pot
duce traiul. Copiloţi care-şi sună tatăl după ce-au picat cu măgăoaia din aer că
aşa au fost ei instruiţi la Şcoala de Aviaţie Civilă că trebuie să faci în caz
de accident. Medici eroi care refuză asistenţa psihologică şi, trei zile mai
târziu, se întorc din morţi practic şi continuă să facă, aparent imun, o
meserie care tocmai le-a pus pielea pe băţ. Un guvern care după ce cu o zi
înainte zâmbea şăgalnic pe seama accizei la motorină se sesizează şi, feudal,
taie câteva capete să liniştească spaima poporului. Din păcate, niciunul care
ar fi trebuit. De intervenţie era obligată prin lege să se ocupe ministrul
Transporturilor, doamna Mănescu, dar a fost domnul Stroe de la Interne forţat să-şi
dea o ruşinoasă demisie de onoare. Ce-a căutat domnul Chiper în povestea asta
doar domnul Chiper ştie. Domnul Burlui, de la ISU, nici n-a apucat anul ca şef
peste şefi că a trebuit să predea bastonul de mareşal şi s-a întors la Suceava,
în blânda Moldovă. Iar secretarul de stat Arafat a fost admonestat în stil
tradiţional românesc şi a fost promovat. I s-a oferit un post de şef peste un
comandament vechi, în acte, de 10 ani prin Ministerul de Interne. Tot intervenţii
de urgenţă. Te face să te gândeşti, totuşi, că, rămas fără cavalerul lui rubin,
ministrul Nicolăescu se va găsi într-o reală dificultate acum să păstorească
peste sănătatea românească la ceas de taină al marilor transformări. Sunt mize
uriaşe şi nu doar în privinţa medicinii de urgenţă, cât mai degrabă urgenţelor
medicale aşa cum le vedem noi, medicii. Urgenţe privind planul mai mult sau mai
puţin fantasmagoric de-a muta până la 40% din practică înapoi în ambulatorii şi
policlinici. Urgenţe privind normalizarea serviciilor din pachetul de bază
încât să ştim, leuţ pe leuţ, cât costă de fapt bandajul pe julitură.
Odată
cu prăbuşirea echipei doctorului Zamfir printre brazii din zona Scărişoarei s-a
spart o parte din tencuiala de ştaif pusă de mai-marii ţării privind felul în
care merg, de fapt, lucrurile în „sistem“. Degeaba a încercat preşedintele ţării
să mai dreagă busuiocul cum că serviciile funcţionează dacă sunt coordonate.
Într-o zi bună afirmaţia e o platitudine, într-o zi proastă e prologul unei
coli A4 pe care cineva, ubicuu prin guvern sau administraţie, îşi scrie
demisia. Căci aşa ar trebui să înceapă, mă gândesc, semnalul responsabilităţii.
E ca şi cum ai descoperi roata în 2014 că, fără coordonare, orice intervenţie
ajunge să fie o harababură. Metafora, când te uiţi la schimbările din sănătate
în ultimii 5–10 ani, capătă proporţii legendare. S-au închis spitale, s-au
desfiinţat secţii, „hemoragia“ de materie cenuşie în Vest a atins cote de
patru-cinci doctori zilnic. E ca în poezia lui Topârceanu cu catirincile în
care „după-aceea alţii s-au pornit să moară/unul după altul, câte doi pe ceas/din
locuitorii de odinioară/nu se ştie bine câţi au mai rămas“. Noi ştim câţi am
mai rămas, din păcate. Alegoria vremurilor obligă pe cel rămas să decidă dacă e
român în România sau „rămân“ în „Rămânia“, un fel ciudat de cetăţean care
semnează cu statul re-numit astfel un contract de obedienţă necondiţionată.
Să fie cum zice domnul doctor Astărăstoae că
totul e despre cuţitul la os şi subfinanţarea cronică? N-aveau doctorii ăia maşinuţe
vioi colorate? N-avea STS-ul sistem de localizare de 40 de milioane de euro
softul plus 10 milioane de euro pe an mentenanţa? Cine de fapt n-a fost bine
finanţat? Sau să se refere de fapt doctorul Astărăstoae la altceva, la subfinanţarea
intelectuală a administraţiei în general şi a sănătăţii în special? E posibil,
pe undeva, că sărăcia nu e cu banul, ci cu duhul pe-aceste plaiuri? Oameni puşi
brambura, figuri de carton şi polipropilenă cu carnet de partid, manageri care
nu fac decât să plimbe banul printre firme lumbricoide ale vreunui consilier
judeţean, prefect, popă Pripici sau primar?
Când unul dintre noi, medicii din România,
cade cu aeronava, ar fi cazul să ne oprim un pic din zumzetul practicii noastre
individuale. Azi au fost Ianceu, Pivniceru, Calu, Zamfir şi Aura Ion (viitor
medic). Dar mâine? Ne permitem noi, ca breaslă, să continuăm la nesfârşit să ne
riscăm sănătatea (sic!) şi de fapt pielea noastră într-o ţară în care medicina
are mai nou doar standarde de performanţă şi calitate, dar niciun standard de
siguranţă? În timp ce bisericile primesc bani şi popii acatiste, noi, medicii,
contemplăm prelungirea listei dezastrelor în care ajung implicaţi confraţi
de-ai noştri. Un gest de solidaritate, mă gândesc, trebuie că va veni până la
urmă. Încă mai sper. Sper că lumea n-a uitat de doctorul Toma şi de Florentina Cârstea.
Sper că lumea nu va uita de numele colegilor noştri prăbuşiţi în Apuseni şi-al
Aurei Ion. Şi vai nouă dacă uităm, că uitaţi vom fi la rândul nostru, uitaţi de
toţi, şi în toate, în ziua în care Doamne-fereşte păţim ceva asemănător!
