Anafilaxia nu este întotdeauna ușor de recunoscut clinic. Semnele și simptomele sunt variabile și pot varia între indivizi, precum și între episoade ale aceluiași individ. Anafilaxia este probabil subdiagnosticată și subraportată din mai multe motive (1-15):

• Unii profesioniști din domeniul sănătăţii rămân reticenţi în a diagnostica anafilaxia în absenţa hipotensiunii sau a șocului, chiar dacă modificările TA nu sunt necesare pentru diagnostic, în conformitate cu criteriul 1 sau criteriul 2 ale World Allergy Organization (8).
• Hipotensiunea poate rămâne nedetectată atunci când este măsurată foarte devreme în cursul episodului (atunci când este compensată prin tahicardie reflexă), când măsurarea iniţială a TA este obţinută după administrarea de epinefrină sau când se folosește o manșetă de TA mică și inadecvată.
• Pentru copii și sugari trebuie utilizate standarde adecvate vârstei privind aprecierea TA normale.
• Multe dintre semnele fizice dramatice asociate cu hipoxia și hipotensiunea arterială în anafilaxie sunt nespecifice, cum ar fi dispneea, stridorul, respiraţia șuierătoare, confuzia, colapsul, inconștienţa și incontinenţa.
• Simptomele și semnele cutanate (cum ar fi urticaria, pruritul, eritemul și angioedemul), care sunt utile în stabilirea diagnosticului, sunt absente sau nerecunoscute în mai puţin de 10% dintre episoade. Simptomele și semnele cutanate pot fi absente dacă un pacient a luat un antihistaminic H1. De asemenea, pot fi ratate dacă o persoană nu poate descrie pruritul, nu este dezbrăcată și examinată complet în timpul episodului sau la pacienţii care sunt bandajaţi (14).
• Anafilaxia poate fi dificil de recunoscut sau poate să nu fie luată în considerare în anumite situaţii clinice, cum ar fi cele în care apar schimbări fiziologice dramatice (de exemplu, hemodializă, intervenţii chirurgicale, naștere) (1-8). În plus, incapacitatea pacientului de a comunica prezenţa simptomelor timpurii (de exemplu, dacă este anesteziat, sedat sau inconștient) împiedică, de asemenea, recunoașterea promptă a anafilaxiei.
• Anafilaxia la un pacient cu astm poate fi confundată cu o exacerbare a astmului bronșic dacă sunt trecute cu vederea simptome și semne cutanate, cum ar fi pruritul, urticaria, angioedem al limbii sau buzelor ori ameţeli sugestive pentru șoc iminent (13).
• Este posibil ca pacienţii care se confruntă cu primul lor episod să nu recunoască simptomele de anafilaxie. Ca urmare, este posibil să nu raporteze complet simptomele sau să se concentreze asupra unui simptom proeminent (de exemplu, dacă nu i se solicită în mod specific, un pacient care prezintă vărsături nu va raporta că episodul a fost precedat de mâncărime difuză).
• Factorii de mai sus sunt agravaţi în continuare la pacienţii cu probleme neurologice, psihiatrice sau psihologice ori la cei care iau medicamente sau substanţe, cum ar fi un antihistaminic H1 sedativ, alcool sau droguri recreative care pot afecta statusul cognitiv și judecata, ceea ce face ca simptomele anafilaxiei să fie dificil de recunoscut.

Factori de risc pentru evoluţia severă

        Comorbidităţi precum astmul, bolile cardiovasculare, vârsta înaintată și medicaţia ca factor declanșator sunt factori de risc importanţi pentru un rezultat nefast al anafilaxiei. Astmul este asociat cu un risc crescut de deces prin anafilaxie, în special la adolescenţi și adulţi tineri cu boală slab controlată. Alte boli respiratorii (de exemplu, boli pulmonare obstructive cronice, boli pulmonare interstiţiale sau pneumonie) sunt factori de risc pentru anafilaxia severă sau fatală la adulţii vârstnici. Boala cardiovasculară este un factor de risc important pentru decesul prin anafilaxie la persoanele de vârstă mijlocie și înaintată. Infecţiile acute, cum ar fi o infecţie a căilor respiratorii superioare, febra, stresul emoţional, exerciţiile fizice și starea premenstruală pot, la rândul lor, să crească riscul unei evoluţii nefaste. Cu excepţia exerciţiilor fizice, acești factori amplificatori nu au fost studiaţi sistematic în contextul anafilaxiei (1-10).

        Administrarea concomitentă a medicamentelor de tipul blocantelor beta-adrenergice și alfa-adrenergice și inhibitorilor enzimei de conversie a angiotensinei (IECA) poate crește probabilitatea unei anafilaxii severe sau fatale. Totodată, aceste medicamente pot altera capacitatea pacientului de a răspunde la tratament și răspunsurile fiziologice compensatorii ale organismului (11).

Analize de laborator

        Anafilaxia este un diagnostic clinic, iar tratamentul nu poate aștepta confirmarea de laborator. Chiar și atunci când cauza simptomelor observate este pusă sub semnul întrebării, se iniţiază tratamentul pentru anafilaxie. Diagnosticul clinic poate fi uneori susţinut retrospectiv prin documentarea concentraţiilor crescute de triptază serică totală sau de histamină serică, deși rezultatele acestor teste nu sunt disponibile imediat clinicianului care supraveghează pacientul. Este esenţial să se obţină probe de sânge pentru măsurarea acestor mediatori mastocitari și bazofilici la scurt timp după apariţia simptomelor, deoarece creșterea lor este tranzitorie.

        Triptaza totală plasmatică sau serică: testul standardizat pentru măsurarea triptazei totale serice sau plasmatice este disponibil pe scară largă în laboratoarele clinice (interval normal: 1-11,4 ng/ml). Triptaza poate rămâne crescută timp de 6 sau mai multe ore după debut și, prin urmare, poate avea în continuare valoare informativă dacă este obţinută după 3 ore. Creșterea triptazei este mai probabil să fie detectată în cazul anafilaxiei la veninuri de insecte sau la medicamente injectabile, îndeosebi în timpul reacţiilor care implică hipotensiune. Un nivel de triptază care se încadrează în limite normale nu poate fi utilizat pentru a infirma diagnosticul clinic de anafilaxie. Istoricul este mai important decât rezultatele testelor. De exemplu, la persoanele cu anafilaxie indusă de alimente sau la pacienţii care sunt normotensivi, nivelurile de triptază sunt rareori crescute, chiar și în probele de sânge temporizate optim, obţinute în decurs de 15 minute până la 3 ore de la apariţia simptomelor (11-15).

        Histamina plasmatică: nivelurile ating de obicei vârful concentraţiei în decurs de 5-15 minute de la apariţia simptomelor de anafilaxie și apoi scad până la valoarea iniţială în primele 60 de minute, din cauza metabolismului rapid de N-metiltransferază și diaminoxidază. Nivelurile crescute de histamină plasmatică se corelează cu simptomele și semnele de anafilaxie și sunt mai susceptibile spre a fi crescute decât nivelurile totale de triptază serică.

Terapia: adrenalină, cu promptitudine

Evaluarea și tratamentul precoce sunt esențiale în anafilaxie, deoarece stopul cardio-respirator și moartea pot surveni în câteva minute (1-9). De asemenea, eficiența tratamentului este optimă în fazele precoce, pe baza observației că injectarea întârziată cu epinefrină poate fi asociată cu decese. Etapele principale ale managementului anafilaxiei sunt următoarele:

• Eliminați cauza, dacă acest lucru este posibil (de exemplu, opriți perfuzia unui medicament suspect).
• Apelați la ajutor (convocați o echipă de resuscitare într-un spital sau apelați 112).
• Injectați intramuscular (IM) epinefrină cât mai curând posibil, urmată de o doză suplimentară de epinefrină IM sau intravenoasă (IV), după cum este necesar.
• Așezați pacientului în decubit dorsal, cu extremitățile inferioare ridicate, cu excepția cazului în care există umflături proeminente ale căilor respiratorii superioare care determină pacientul să rămână în poziție verticală (și deseori înclinat înainte). Dacă pacientul vomită, poate fi preferabilă plasarea sa în poziție semi-culcat, cu extremitățile inferioare ridicate. Pacientele gravide sunt așezate pe partea stângă.
• Suplimentarea cu oxigen.
• Umplerea patului vascular cu lichide IV (8,9).

Citește și: Anafilaxia 1