Terapia asistată de animale (TAA) se bazează pe legătura om-animal, un concept care descrie dorinţa oamenilor de a interacţiona și de a relaţiona cu animalele. Ea poate fi folosită ca un proces terapeutic de sine stătător sau ca o formă de terapie complementară.

TAA nu este recunoscută în România. Nici la nivel european nu există o standardizare a procedurilor și nici instrumente de măsurare specifice acestei terapii.

Una dintre cele mai cunoscute forme de TAA este cea în care se folosesc câini, o metodă extrem de subtilă, după cum ne-a explicat Luciana Manole, coordonatoarea departamentului de Terapie și Activităţi Asistate de Animale din cadrul Asociaţiei Clubul Câinilor Utilitari, handler (persoana care dă comenzi câinelui în timpul ședinţelor de terapie – n.red.) și terapeut: „Este, practic, o terapie prin joacă. Însă joaca ascunde foarte multe lucruri, iar prin intermediul ei, noi aflăm informaţii despre copil și avem ca scop atingerea unor obiective”.

Ţintele TAA pot viza, între altele, rezolvarea unor probleme de motricitate, învăţarea unor noţiuni, învingerea fricii de animale, îmbunătăţirea capacităţii de menţinere a contactului vizual etc.

Evaluare și evoluţie

De terapia asistată de animale pot beneficia atât copiii, cât și adulţii, dar în cabinetul Lucianei și al colegei sale, Mara, vin mai ales copii cu vârsta între 3 și 7 ani. „Prima ședinţă e mai dificilă, spaţiul este unul nou pentru copil, stimulii sunt alţii, copilul are tendinţa să exploreze materialele, iar noi ne folosim și de asta ca să înţelegem mai bine nevoile lui și cu ce câine este mai bine să facem terapia”, explică Luciana.

Dacă beneficiarul este la prima întâlnire cu echipa, atunci prima sesiune este cuprinsă într-un pachet de patru ședinţe de evaluare. Înainte de această ședinţă, au loc discuţii cu familia și se realizează anamneza.

Echipa terapeutică află dacă cel mic a mai interacţionat până atunci cu alte animale, în speţă cu câini, dacă îi e teamă de ei și cum reacţionează cu animalele, dacă face contact vizual cu câinele de terapie și cu echipa și cât îl menţine, dacă beneficiarul e motivat de prezenţa câinelui și dacă vede în acesta un partener de joacă ș.a.m.d.

Ulterior, se întocmește un plan de intervenţie în funcţie de nevoile copilului și ale părinţilor. Se stabilesc, de asemenea, activităţile în care este integrat câinele, care este scopul acestora, precum și ariile ce urmează a fi îmbu­nătăţite în sesiunile de terapie.

Joc și motivaţie

Dincolo de faptul că face ca totul să pară o joacă, intervenţia câinelui în sesiunile de terapie mai are un avantaj – îl motivează pe copil să întreprindă acţiuni: „Intervine principiul cauză-efect. Copilul știe că, de exemplu, face mărgele sau floricele ca să i le pună câinelui la gât, nu ca să le pună la loc în cutie. Astfel, se simte util și e fericit că cineva se bucură de munca lui”, ne-a spus Luciana Manole.

Exerciţiile utilizate în TAA sunt variate. Se pornește de la jocuri simple și se ajunge la unele mai complexe. Sunt folosite puzzle-uri pentru animale, în care copiii pun recompense, pe care câinele trebuie să le găsească ulterior. De asemenea, sunt utilizate cântecele care ţintesc îmbunătăţirea vorbirii, exerciţii care vizează contactul vizual între beneficiar și câine și multe altele.

Prin participarea la toate activităţile, câinele este integrat în ședinţa de terapie: aduce mingea, stă la mângâiat, ghicește la cerere diferite forme sau culori, așteaptă să mănânce ce îi pregătește copilul, răspunde la comenzi, oferă feedback imediat etc.

Iar beneficiile acestei metode terapeutice sunt și ele multiple. Ajută la dezvoltarea inteligenţei emoţionale și sociale a beneficiarului, la îmbunătăţirea condiţiei fizice, a coordonării corporale, la ameliorarea randamentului mental și a atenţiei beneficiarului etc.

Esenţial în dresajul câinelui

Pentru a putea fi folosiţi în ședinţele de terapie, câinii trebuie să îndeplinească anumite condiţii, care au fost descrise pe larg de Cristian Anghel, unul dintre primii oameni din ţara noastră care s-a implicat în această formă de terapie, dresor canin și cofondator al Asociaţiei Clubul Câinilor Utilitari: „Câinele de terapie trebuie să nu fie deloc agresiv, să fie sociabil, să caute contactul cu oamenii, să fie jucăuș, dar nu foarte energic, și să aibă toleranţă mare la frustrare”.

Potrivit acestuia, există rase care au anumite caracteristici genetice, recomandate pentru acest tip de activitate, de exemplu, Golden Retriever, Ciobănesc German, Mops, dar acest lucru nu poate fi generalizat și nici nu pot fi excluse anumite rase. De exemplu, Betty, unul dintre câinii cu care Luciana și Mara lucrează la cabinet, este un metis care a fost integrat în ședinţele de TAA la o vârstă destul de înaintată.

Vârsta minimă la care se poate evalua un câine de terapie este cea la care câinele dobândește maturitatea, pentru că, în felul acesta, se pot evalua corect trăsăturile de caracter ale acestuia, spune Cristian Anghel. Câinii de talie mică se maturizează mai repede, iar cei de talie mai mare, mai târziu: „Dresajul unui câine de terapie durează între trei și șase luni. (...) Câinele trebuie sa treacă prin etapa de predresaj și dresaj și apoi prin dresajul de specialitate, adică terapie și activităţi asistate de câini”.

Etapele de predresaj și dresaj încep din momentul în care câinele ajunge în casă și cuprind elemente de disciplină avansată: mersul la pas fără lesă, aportul, direcţionare și comenzi de la distantă, socializare – atât cu alţi câini, cât și cu alţi oameni – , dar și exerciţii specifice de interacţiune cu persoane cu dizabilităţi fizice și psihice.

Un alt aspect extrem de important este legătura dintre terapeut și câine, care este foarte puternică și se bazează pe încredere totală: „O regulă foarte importantă în procesul terapeutic este aceea că un câine trebuie să lucreze doar cu handlerul lui, echipa neschimbând-se niciodată, câinele fiind considerat «o extensie» a terapeutului”, a conchis Cristian Anghel.

Hipoterapia și bunăstarea fizică și emoţională

Mai puţin cunoscută decât terapia cu câini, dar la fel de folositoare, este terapia cu cai, care include hipoterapia și terapia cu ajutorul cailor.
Deși în străinătate terapia cu ajutorul cailor a început să fie utilizată în anul 1960, în România a început să se dezvolte din anul 2012, ne-a explicat Anca Bîlbă, psiholog clinician și proprietară a unei ferme cu câţiva cai, pe care îi folosește în ședinţele terapeutice.

Încă de la începutul discuţiei noastre, specialista mi-a explicat că există o diferenţă între hipoterapie și terapie cu ajutorul cailor. Dacă hipoterapia are ca obiectiv îmbunătăţirea afecţiunilor motorii ale beneficiarilor sau a calităţii vieţii acestora, terapia cu ajutorul calului vizează arii din terapia cognitiv-comportamentală – intervenţii pentru problemele de limbaj, de socializare, orientare spaţială, conștientizare proprioceptivă etc.

La fel ca și în cazul terapiei asistate de câini, beneficiarii pot fi și adulţi, dar mai ales copiii cu tulburare de spectru autist, cu ADHD, sindrom Down, paralizii cerebrale, epilepsie sau persoane cu scleroză multiplă (SM).

„Pentru persoanele cu SM se poate încetini extrem de mult avansarea afecţiunii. În ţările nordice, cu predilecţie Austria, Elveţia,
Germania, intervenţia cu hipoterapie la persoanele cu SM face parte din programul obligatoriu sau cel recomandat și decontat de stat în procesul de recuperare a persoanelor cu această afecţiune”, a precizat Anca Bîlbă.

Mișcări asemănătoare cu ale omului

Pentru hipoterapie se folosește mersul la pas al calului. Este un mers simetric, care induce o schemă asemănătoare de mișcare cu cea a omului aflat în deplasare: „Este ca un fel de kinetoterapie, dar care are loc într-un mod integrat holistic, pentru toate grupele musculare. La persoanele cu ADHD sau autism se lucrează pe modularea impulsului.

Adică, știm că la aceste categorii cea mai mare problemă este menţinerea atenţiei, așa că, de exemplu, dacă o persoană nu se poate concentra, așezându-l pe cal, producem un mers al calului mai lent, care este preluat de copil și care coboară întreg sistemul de funcţionare al copilului, liniștindu-l”, ne-a explicat Anca Bîlbă.

La fel ca și în cazul terapiei cu câini, în cadrul acestor ședinţe, copiii nu consideră că fac terapie, ci că se duc să călărească și că tot ceea ce fac, fac pentru căluţ. Ședinţa se desfășoară aproape în totalitate pe cai. Sunt momente în care se lucrează pe stimulare senzorială sau desensibilizare, de la sol, însă doar la început. Unii copii se urcă imediat pe cai, alţii după câteva ședinţe, dar odată depășită această etapă, toată ședinţa se desfășoară călare.

80-85% dintre copiii care beneficiază de hipoterapie se obișnuiesc cu calul în două minute, 10% într-o ședinţă, iar 5%, în mai multe ședinţe.

O ședinţă de terapie cu ajutorul cailor durează, în medie, 30 de minute, iar frecvenţa recomandată este de una-două ședinţe pe săptămână. Vârsta recomandată pentru începerea hipoterapiei este 2-3 ani, în funcţie de afecţiunile copiilor: „Există și anumite contraindicaţii pentru hipoterapie. Anumite modificări ale coloanei, dar doar după un anumit grad, însă condiţiile ca un copil să poată face hipoterapie, pe lângă vârsta minimă, sunt capacitatea de a sta în șezut și de a-și menţine controlul capului”, a subliniat Anca Bîlbă.

Caii, la rândul lor, trebuie să întrunească anumite condiţii pentru a putea fi integraţi în ședinţele de terapie: ar trebui să aibă peste 10-12 ani, să fie calmi, dar curioși, să nu fie foarte grei sau foarte înalţi, în comparaţie cu înălţimea terapeutului, deoarece acest lucru ar putea îngreuna procesul
terapeutic.

Din dragoste pentru cai

Aurel Dicu și Giani Iosif sunt doi iubitori de cai, care și-au transformat pasiunea în stil de viaţă. Au înfiinţat ferma NANA, unde oamenii pot să vină să călărească, dar și să facă ședinţe de hipoterapie.

„Ne-am gândit la hipoterapie ca o modalitate de a oferi persoanelor cu dizabilităţi posibilitatea de a beneficia și de un alt fel de terapie, pe lângă cele obișnuite sau care folosesc animale de casă”, povestește Aurel Dicu.

Neavând pregătire medicală, au început să-și pună la dispoziţie caii, asumându-și responsabilitatea pregătirii lor pentru acest tip de TAA. Iar feedbackul a fost unul pe măsură: bucuria care se poate citi pe chipurile beneficiarilor atunci când se află în șa. Chiar dacă unii dintre aceștia nu se pot exprima, „starea, ţinuta, atitudinea, zâmbetul pe care îl afișează în acele momente sunt feedbackurile de care avem nevoie. Și asta este tot”, a conchis Aurel Dicu.

El are totuși un regret, faptul că hipoterapia nu este foarte cunoscută în ţara noastră și că sunt puţine persoane licenţiate în această formă de terapie.

Educaţie și terapie cu și despre alpaca

Asemănătoare terapiei cu câini și cu cai, dar mult mai nouă decât acestea, este terapia cu alpaca. Povestea Urban Alpaka a început în 2018, când iniţiatorii proiectului au hotărât să viziteze o fermă de
alpacale din Austria pentru a achiziţiona produse din lâna lor și pentru a vedea aceste animale în realitate. Tot atunci au decis ca din familia lor să facă parte și două alpacale.

Partea de terapie au aflat-o în detaliu de la un crescător, care le-a explicat pentru ce sunt folosite animalele. Au aflat astfel că această metodă terapeutică poate fi benefică persoanelor cu tulburări din spectrul autist, depresii, anxietăţi și unele dizabilităţi locomotorii.

„Nouă ne place să zicem că cei care vin la terapie de fapt nu o percep ca pe o altă activitate pe care trebuie să o facă, ci mai mult ca pe o relaxare”, spun iniţiatorii proiectului. Prin acest proiect, Urban Alpaka își dorește să aducă și în România această formă de terapie, dar și să atragă atenţia asupra importanţei ca aceste animale să fie tratate în conformitate cu cerinţele speciale ale rasei.

Din păcate, contextul actual și faptul că metoda terapeutică reprezintă o noutate în România nu i-au ajutat foarte mult în demersul lor. Au însă în plan ca pe viitor să încheie diverse parteneriate cu asociaţiile de pacienţi, sperând că astfel vor putea realiza și un studiu în România, privind efectele terapiei cu alpacale asupra populaţiei.