Școala sanitară se împarte în teorie și practică. Mai întâi să vă povestesc despre teorie, adică efectiv cum ni s-a predat la școală, în bancă, pe băncile școlii. Cum a fost? Primul și primul lucru despre care aș vrea să vorbesc și care cred că a fost unul dintre cele mai traumatizante, și rele lucruri, și deznădăjduitoare, adică te fac să nu mai ai încredere în tine și în drumul pe care ți l-ai ales, este această întrebare: Oare meseria este pentru mine? Eu, în trei ani de școală, am pus la îndoială acest lucru și m-am întrebat: Chiar asta vreau să fac? Am făcut alegerea bună să vin la școala de asistenți sau trebuie să mă retrag? Acest lucru a fost nu din cauza meseriei în sine, că vedeam sânge, sau vedeam pacienți, sau vedeam oameni amărâți, sau vedeam tot felul de traume, suferințe. Ai crede din exterior că asta este explicația. Nu, nu aceasta este! Dacă vreodată m-am gândit că nu mai vreau să fac asta, să renunț la școala la care eram, a fost din cauza atitudinii cadrelor didactice. Atitudinea umilitoare față de elevi. O să mă întorc la asta. 

În primul rând: materiile. Din nou, înțeleg că poate nu școala alege ce materii se fac și că astea sunt niște chestii alese de Ministerul Educației, dar școala, totuși, chiar dacă nu are putere de veto, să spunem, trebuie să militeze pentru a aduce niște materii bune, nu care să irosească timpul elevilor.

Citiți prima parte a jurnalului-foileton aici.

La informatică medicală am învățat să scriem colorat în word

Unele materii, în teorie, pe hârtie, sună bine, dar în practică sunt puse în execuție într-un fel atât de slab încât mai bine ar fi scoase din programă; de exemplu, informatica. Se știe că la spital totul este pe calculator, deși încă se scriu foarte multe fișe de mână. Asta este o întreagă altă problemă. Dar există și unele programe de calculator care se folosesc pe secții. Eu am crezut că ar fi logic că la informatică medicală vei învăța să lucrezi în acele programe de calculator care se folosesc în spital. Ei bine, nu! Noi am învățat să facem în word un scris în mai multe culori, să folosim chestii de astea banale - să dimensionăm marginile paginii să nu fie de 1 cm, ci de 1,25 cm etc.

Eu am respect pentru cine face această meserie, să schimbe marginile documentelor ori să facă nu știu ce altceva. Dar, pentru asistent, e o irosire totală de timp. Am mai făcut și Psihologie medicală. Atunci când profesorul nu debita grandomaniile lui în ora de predat, ni se dădea definiția personalității, definiția temperamentului, definiția a nu știu ce. Dar stai, nu-mi irosi timpul, și nu este vorba numai de timpul meu! Este vorba de șansă. Când tu, ca profesor, ai șansa, când ești cu niște viitori asistenți în față, cu asistenții în formare, cu următoarea generație de asistenți, ai putea să aduci în discuție atâtea subiecte extraordinar de importante. Există această gândire, că un profesor zice ce știe. Nu! Profesorii, dar mai ales cei care vorbesc despre problemele sociale cu care asistenții se confruntă, trebuie să lucreze după niște guideline-uri oficiale, făcute de profesioniști, de sociologi, de profesioniști în domeniu. Nu să prezinte păreri personale despre femei, rromi și oameni săraci în fața unei clase de viitori asistenți! Că asta s-a întâmplat la clasa mea, în loc de psihologie și sociologie aplicată.

Pentru că incompetența din sala de clasă se traduce în suferința reală a oamenilor. Eu cred că unii profesori nu realizează că munca lor nu se compune numai din:„ am venit azi la școală, am vorbit ce am vorbit, s-a terminat lecția, mi-am luat salariul și am plecat acasă”. Nu! Ceea ce ei spun în sala de clasă, elevii iau cu ei în spital și contribuie la formarea experienței lor prin felul în care au predat. Și felul în care le-au vorbit elevilor și pacienților despre discriminare, și de ce nu trebuie să facem parte din ea: misoginism, rasism, clasism, toate chestiile astea. Și cum să combat această problemă față de pacienți, să nu propag eu mai departe această problemă față de pacienți prin atitudinea mea ignorantă și să văd de ce sunt ignorant, de ce am gândirile astea, de ce nu știu, cum să mă opresc din a discrimina, cum să nu mai fac asta.

Șase ore - scris după dictare

Cel mai des mi se oferă niște powerpointuri (.ppt). Eu cred că profesorul, - așa cred eu, nu vreau să calomniez, dar așa mi-a dat impresia, când deschide prezentarea să predea în ziua respectivă, și el este la fel de surprins ca și noi. De ce? De conținutul acelui ppt. Eu cred că aceste prezentări nu sunt făcute de specialiști. Apoi, felul de predare: eu sunt total împotriva dictării. Nu pot să vin la școală și șase ore să scriu după dictare!

Sunt destul de sigură că dictarea, ca tehnică de predare, este una foarte slabă, care nu dă rezultate. Școala de asistenți, dacă vrea cu adevărat să scoată pe ușile sale asistenți pregătiți, trebuie să lase deoparte dictarea și expunerea informației și să o schimbe cu explicarea subiectelor, așa cum este în afara țării. Pentru că noi suntem o școală europeană. Nu vrea nimeni să vină la școală și să aibă așa un program: o oră întârzie profesoara. Vine când vrea. Vorbește acolo ceva, după care vorbește încă o oră despre cum nu se înțelege cu soțul, cum ea este o asistentă superbună și cum noi suntem niște fraieri. Noi oricum nu învățăm, oricum nu știm nimic. Oricum nu știu ce. După asta, începe predarea în care citește de pe PowerPoint. Stai, că nu înțelege nimeni nimic! Stai, oprește-te, nu înțelege nimeni nimic! Am o întrebare. Eu, în anul I, am ridicat mâna. În prima săptămână de școală am ridicat mâna, să pun o întrebare, și mi s-a răspuns cu: Da, ce, tu n-ai manual? Deocamdată, școala merge, pentru că elevii sunt învățați de mici că profesorii zic: Taci și învață acolo, nu contează ce ai învățat, ce ai înțeles, taci și scrie și vedem mai încolo. Dar lumea se schimbă...

Copiii înțeleg că au niște drepturi ca elevi și poate cel mai important drept este dreptul la o educație de calitate. Și poate că generațiile din urmă au acceptat, dar generațiile care vin acum nu o să mai accepte. Și, de aceea, dacă vreodată ratele de înscriere vor fi foarte mici, acesta va fi motivul - această atitudine. Este foarte simplu să dai un test scris dacă vrei să te autoevaluezi ca școală. Dai un test scris și să iei acolo 10, 9, 9,50, 10, cea mai mică notă 8. Și să te uiți și să zici: OK, merge bine. Nu, nu așa evaluezi un profesor, prin notele pe care el le dă, care reflectă cât de bine a predat el. Daca vreți să evaluați cu adevărat, trebuie să se evalueze înțelegerea elevului pe un subiect. Nu cum poate să reproducă ce are din caiet, ce a reprodus profesorul dintr-un manual! Adică ce i-a dictat și l-a învățat mecanic. Și ce poate să facă un asistent față de pacientul lui? Cred că public nu a fost un interes așa mare față de acest subiect și cred că de aia multe chestii au trecut „pe sub radar”. Pentru că societatea nu prea este interesată de asistenți. Pentru că, din motive istorice, a rămas această gândire, că asistenta nu prea contează. Că școlile de asistenți sunt în continuare sub nivel pentru că inițial ele au fost destinate femeilor. Deci societatea nu a cerut drepturile elevilor școlilor sanitare pentru că nu a crezut că este de interes. Dar eu cred că toată lumea poate fi, la un moment dat, pacient într-un spital de stat. Cred că, după ororile îndurate acolo, lumea poate se va gândi mai mult că trebuie investit în școlile postliceale și că nu, nu merge si așa.