Psihiatria și psihoterapia sălășluiesc în încăperi diferite nu doar arhitectural, ci și conceptual, legislativ și, mult mai trist, din punctul de vedere al comunicării.
Acum câţiva ani am participat la un congres de sănătate mintală, era prima ediţie a Zilelor Spitalului Obregia. Conferinţa se voia una integrată, în sensul că participau psihiatri și psihoterapeuţi deopotrivă. Lucrurile s-au desfășurat astfel: într-o sală s-au ţinut lucrările de psihiatrie, în altă sală – cele de psihoterapie. Programe separate, simultane, practic două conferinţe paralele. Întrucât nu puteai fi în două locuri în același timp, nu aveai cum participa la amândouă decât pe jumătate.
Diferenţele erau însă mai adânci de atât: navigând între cele două săli, mi-am dat seama că psihiatria și psihoterapia sălășluiesc în încăperi diferite nu doar arhitectural, ci și conceptual, legislativ și, mult mai trist, din punctul de vedere al comunicării.
Vorbim unii cu alţii de la mare distanţă, fiecare din cabinetul lui, asta când catadicsim să vorbim, pentru că mulţi, de ambele părţi, refuză să o facă. Iar limbile noastre, deși înrudite, sunt uneori neinteligibile mutual.
Din păcate, pacientul este unul singur. Suferinţa lui e tot unică, nu spartă în bucăţi, astfel încât de unele să se ocupe psihoterapeutul, de altele, psihiatrul. Și totuși, două meserii cu același obiect, cu același scop se încăpăţânează să rămână inadmisibil de departe una de alta, chiar cu riscul unei scindări în planul de îngrijiri.
Progrese au existat de-a lungul ultimelor decenii, dar sunt încă mult prea mici, și chiar și în clinicile integrate psihiatrii și psihoterapeuţii își vorbesc prea rar și prea puţin. Aceasta este o problemă intrinsecă și istorică a profesioniștilor sănătăţii mintale, o cunoaștem ca pe o rană veche, o boală cronică tolerabilă, și fiecare în jurul lui încearcă să o vindece, îngrijindu-se cum poate de relaţiile cu colegii lui.
Dar mi-a trecut prin cap că nu e o situaţie unică domeniului „psi”. Medicii, în general, au fost aduși de valul progresului și al supraspecializării în încăperi foarte diferite. Uneori, chiar în interiorul aceleiași specialităţi. Și deși avem „Viaţa Medicală” să ne unească și să ne ajute să ne cunoaștem, am avea nevoie de ceva mai mult.
Ceva mai omenesc, nu neapărat formal, pe tipizatul anexat nu știu cărei legi, ceva prin care să putem să ne ajutăm mai bine pacienţii, dar și pe noi înșine. Ceva care să ne scoată din oboseala și singurătatea profesională a ultimilor ani. Nici eu nu știu prea bine ce, în timp ce vă scriu dumneavoastră, din încăperea mea.
Citiți și: Răcelile 2.0
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe