Sănătatea românilor întruchipată în griji, prin doctori, și-a trimis mesageri Palatului. Ne trebuie o lege nouă, Mărite! Vrem condiții, Măria Ta! Hai să facem treabă, Luminăție! Indisputabile aspirații, entuziasmul – molipsitor. Cum ar fi zis însă taică-meu, un om al lumii vechi, avem multă voință, dar „nema putirință”…

Veghez, după măsura și puterile mele, de niște ani la reforma Sănătății. Mi-au fost date și momente bune, sau foarte bune, dar și interminabile ore de frustrare, descumpănire și pe alocuri silă. O bună parte din discuția privind reînnoirea sistemului sanitar e butaforie spoită cu mese rotunde, simpozioane, reuniuni, grupuri de lucru, inițiative și proceduri legislative. 

E ascuțită și ronțăită savant de filosofi care caută încă forma perfectă a găurii din gogoașă, înconjurați de artiști ai speculei, care abia așteaptă exploatarea la scală agricolă a virgulei. Concepte simple, o ilustrație elegantă a ceea ce ar trebui să fie politicile publice de sănătate, zac prăfuinde prin sertare, prin vrafuri, prin molii și acarieni, prin iluziile nostalgice ale generațiilor de corifei.

Ne petrecem. Cam acesta e produsul finit al muncilor noastre. Că ne petrecem. Marele monstru, eternul inamic rămân lenea și prostia. Experiența pe care o am deja spune că am putea rostogoli sistemul încât să-l facem să meargă mai bine. Să fie mai suplu, să dea jos niște kilograme. Să valorifice mai eficient banul public, să-l scuture de râia căprească a corupției. 

Asta nu trece pe la președinte. Trece prin alte instituții, n-am să le enumăr din nou aici. Trebuie să plece din rândul corpului medical, care are multe responsabilități, și fiecare e importantă. 

Cadrul regulator. Optimizarea ghidurilor și protocoalelor. Dezvoltarea și calibrarea/acreditarea de noi proceduri. Întărirea recrutării și educația continuă a personalului sanitar. E un hățiș aparent interminabil, cu cotloane și văgăuni, cu labirinturi care vin de nicăieri și merg niciunde. 

Totul pleacă de la un adevăr definitiv, o realitate inamovibilă. Într-o țară mai sănătoasă oamenii o duc mai bine, contribuie la o economie mai bună. Într-o țară mai sănătoasă oamenii prind curaj, prind rădăcini. 

Au mai mult confort să înceapă familii, să aibă copii. Au mai multă pace a minții când vine vorba de bolnavii lor, de bătrânii lor. Au soluții. Au servicii. Au ce le trebuie, după rânduială. Iar oamenii care fac astfel de servicii, care au astfel de soluții, suferă puțin spre deloc de momente de absurd, de contradicție sau de ambivalență. Or, noi suntem acum la un nivel nefiresc de absurd, de contradicție și de ambivalență. 

Acesta e adevărul. Că pierdem lupta cu vremurile, nu ne-am înnoit tehnologic, suntem prea mulți unde nu trebuie și prea puțini unde e nevralgic să fim. Ca și în alte domenii, producem personal „la export” și ce importăm e din categoria junk. 

Sănătatea e infrastructură critică de securitate. Înaintașii noștri înțelegeau asta. Carol Davila a înțeles asta. Ion Cantacuzino a înțeles asta. Noi ne prefacem că nu înțelegem. Și aplicăm dictonul: „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi. Lasă pe poimâine, că poate nu mai trebuie”.
Jalbe, doleanțe, memorii și molifte.