Răgazul ne dă posibilitatea de a reflecta asupra calităţii repertoriilor teatrelor. Majoritatea dintre ele au în funcţie manageri provizorii, care în viaţa lor n-au visat să conducă colective de teatru importante, ca, de exemplu, o instituţie prestigioasă precum Teatrul Naţional din București.

Piesele care s-au jucat, și probabil se vor mai juca, vor fi piese care pe vremuri erau denumite „evazioniste”. Adică „albeau” realitatea, chiar dacă pe ici pe colo scăpa câte o „șopârlă”, spre bucuria spectatorilor, generând mici și insignifiante zguduiri (suspendări, demisii).

Unii directori au rămas „înţepeniţi” în fotoliu ani întregi (Dorina Lazăr, George Mihăiţă, Vasile Muraru). Există o directoare care după ce a fost schimbată – după zece ani! –, își mai plânge și astăzi suferinţa pe reţelele sociale. Au înflorit însă trupele particulare, care, ca să atragă un anumit public, au un repertoriu de joasă calitate artistică.

La un spectacol de la Teatrul Odeon realitatea este atât de ocultată încât se ajunge la personajele shakespeariene: Julieta, Doica, Mama! S-a înfiinţat, după „lupte grele”, un teatru al dramaturgilor care, paradoxal, în loc să joace piese ale unor autori contemporani, pune în scenă piese ale unor autori care au fost jucaţi în timpul proletcultismului (Ion Băieșu, Iosif Naghiu, chiar și Tudor Arghezi!). Teatrul Constantin Tănase, vestit pentru săgeţile sale contra nedreptăţilor zilei („Cu mască sau fără mască”), trăiește de mulţi ani din moștenirea rămasă de la marele actor Constantin Tănase, neaducând nimic nou.

Între timp, textele unor autori români contemporani, care zugrăvesc realitatea așa cum e, zac ignorate prin sertarele teatrelor, managerii fugind de ele de frica destituirii. Ne întrebăm cât timp va mai dura situaţia asta?