„Originea sănătoasă“ pare să-l fi ajutat pe Octavian Berlogea să ajungă, la doar 30 de ani, ministru al sănătăţii în guvernul Gheorghiu-Dej. Căderea la fel de abruptă i-ar fi putut fi influenţată de dosarele de la Securitate, presupune dr. Mihail Mihailide, la rubrica Medicii şi morbul puterii.

"> Un activist de cursă lungă - Viața Medicală
Istoria Medicinei

Un activist de cursă lungă

de Dr. Mihail MIHAILIDE - aug. 23 2013
Un activist de cursă lungă

„Originea sănătoasă“ pare să-l fi ajutat pe Octavian Berlogea să ajungă, la doar 30 de ani, ministru al sănătăţii în guvernul Gheorghiu-Dej. Căderea la fel de abruptă i-ar fi putut fi influenţată de dosarele de la Securitate, presupune dr. Mihail Mihailide, la rubrica Medicii şi morbul puterii.

   Mai ales după decesul soţiei sale Ileana, plăcuta noastră colaboratoare pentru rubrica de teatru, se schimbase mult sau – aşa cum se întâmplă la bătrâneţe – trăsături negative ale firii se accentuaseră, odată cu slăbirea frâielor autocontrolului. Între acestea, pălăvrăgeala incontinentă, fireşte – inconsistentă, şi repetitivă. „Don’ ministru Octavian Berlogea!“ – aşa cum îl anunţa secretara şi părea că-i place – sosea către orele prânzului la redacţie, intra în biroul meu, se aşeza în fotoliu şi, minute în şir, derula şi relua aceeaşi bandă de magnetofon, imposibil de şters, ca o cicatrice indelebilă în aria lui Wernicke sau altundeva fixată, căci astăzi nici centrul descris de neurologul neamţ nu mai e ce-a fost odată… „– Aţi făcut revoluţie, mda, mda, faceţi reformă sanitară, mda, mda, nu e bine cum se face, trebuie…, trebuie…, trebuie.“ Poate că avea dreptate, trecuseră deja vreo zece ani de experimente, celebra luminiţă de la capătul tunelului nu se vedea. Nu se vedea niciunde şi cu atât mai puţin în Sănătate! Dar ceea ce desluşeam din bolboroseala vizitatorului meu cu aparenţă de bonom – mai degrabă scurt, capul mare şi golfurile de pleşuvie accentuate – nu era o „viziune“ nouă, ci o întoarcere necondiţionată la Nicolai Alexandrovici Semaşko, ale cărui principii le aplicase pe pământ românesc ca ministru. Ca minstru al sănătăţii, apoi – după o temporară unificare a două instituţii surori – ca ministru al sănătăţii şi prevederilor sociale, apoi adjunct etc., după care – aflat dintr-o dată în cădere liberă – vicepreşedinte la Crucea Roşie şi, finalmente, director la Institutul de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă. Nu era foarte în vârstă atunci, dar după plecarea la cele veşnice a Ilenei Berlogea suferise o prăbuşire psihică. În cele din urmă, nu mai izbutea să ajungă în redacţie; se mulţumea să sune la telefon: luni, miercuri, joi, de două ori în aceeaşi zi… Adesea, fiind obligat să-mi văd de lucrări, lăsam receptorul pe masă şi, din când în când, încercam printr-o întrebare să opresc fluxul cuvintelor şi să încheiem conversaţia. Se făcea că nu aude întrebarea, nu reuşeam: „– Aţi făcut revoluţie, faceţi reformă sanitară. Care reformă? Nu e bine cum se face, trebuie…, trebuie…, trebuie.“ „– Domnule profesor – fusese până în 1977 profesor de Expertiză şi recuperare medicală – scrieţi-ne, vă rog un articol, un punct de vedere, ceva… Ce e rău şi ce e bine – dacă este –, după cum socotiţi.“ Speram în acest fel, în memoria Ilenei1, într-o terapie a depresiei, dar nu acest lucru şi-l dorea…
   La una din vizitele pe care soţii Berlogea mi le făceau săptămânal la redacţie, mi-a relatat viaţa sa de activist disciplinat al partidului. „– M-am născut într-o zi maaare: 23 august, în Oraviţa, judeţul Caraş-Severin, dar în 1922; în ’44 aveam 22 de ani! Tatăl meu era frânar la CFR şi membru de partid. Şi eu am fost membru al Tineretului Progresist, apoi al UTM. În ’48, am intrat în Partid.“ Frânar e acel muncitor care, în timpul manevrelor vagoanelor de marfă dintr-o gară, se aruncă de pe scara unuia pe cea a altuia sucind, vară-iarnă, cu mâinile murdare de catran, o manivelă ruginită de ploi. Se blochează roţile spre a opri inerţia de alunecare pe şine a vagoanelor. Frânarul semnalizează operaţiile executate, fluierând şi agitând un steguleţ colorat. „– Am îndeplinit munci de răspundere în cadrul organizaţiilor de partid, de masă şi obşteşti ori în instituţii, timp de 25 ani. Cu Ileana  m-am căsătorit în ’56. Preda cursuri de Istoria teatrului la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, institut pe care-l absolvise ea însăşi la clasa de actorie a Irinei Răchiţeanu. Eu eram ministru pe vremea aceea, ehee!…“
   În 1975, are loc o verificare a cadrelor de frunte ale PCR. Autobiografie, referinţe de la tovarăşii care-l cunosc pe „tovarăşul“ din diferitele perioade ale vieţii, confruntarea referinţelor, convocarea – dacă era cazul în faţa unei comisii…2
   Octavian Berlogea a absolvit Facultatea de Medicină din Sibiu-Cluj în 1948. După cedarea Ardealului şi ocuparea de către armata ungară a Clujului (14 septembrie 1940), senatul Universităţii clujene hotărăşte refugiul la Sibiu a patru facultăţi, între care cea de Medicină. Deschiderea oficială a cursurilor „Universităţii Cluj – Sibiu“ va avea loc la 16 octombrie 1941 (rector, Iuliu Haţieganu, decan – Victor Papilian). După eliberarea oraşului de pe Someşul Mic, cursurile au fost reluate în octombrie 1945. Au urmat agitaţii etnice, dar şi politice, descrise în cărţile lor de prof. dr. Florea Marin3 şi de Valeriu Anania4 – numele de mirean al mitropolitului Bartolomeu Anania, fost student medicinist la Cluj. (M-am oprit cu alt prilej asupra masivului său volum de „Memorii“.) Aceasta înseamnă că Octavian Berlogea a devenit student în 1942, terminându-şi cei şase ani în Clujul eliberat. „Din 1946 a funcţionat ca extern la policlinica CFR din Cluj-Napoca până în 1948 (Clujul nu purta încă denumirea şi de Napoca. Se va numi Cluj-Napoca abia din 1974, n.n.) A absolvit facultatea şi a fost repartizat medic la Circa medicală (circumscripţia sanitară, n.n.) din Războieni, judeţul Iaşi. În octombrie acelaşi an, a trecut medic consultant la Policlinica CFR Oradea, iar după o lună a fost promovat medic igienist la Direcţia regională CFR Cluj-Napoca. În 1950 a fost transferat la Direcţia medicală CFR Bucureşti, unde a îndeplinit succesiv funcţiile de şef de birou, şef de serviciu şi director adjunct.“ Ritmul acestei rapide înălţări nu încetineşte, experienţa în muncă pentru cadrele cu origine socială bună nu aşteaptă trecerea timpului (adagiul corneilleian verificându-se perfect: „Aux âmes bien nées, la valeur n’attend point le nombre des années“), astfel că, în 1952, e transferat referent tehnic de specialitate la Consiliul de Miniştri, iar în august acelaşi an e numit ministru al sănătăţii,succedându-i lui Vasile Mârza, în guvernul Gh. Gheorghiu-Dej (I). Abia patru ani de la absolvirea facultăţii, 30 de ani împliniţi de curând, nicio specializare, dacă nu cumva i-o conferise Şcoala superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu“! Potrivit fişei de cadre era, de asemenea, lt.-colonel (făcuse stagiul militar în cadrul facultăţii, or, acesta, pentru absolvenţii de la Medicină, se finaliza cu gradul de sublocotenent medic în rezervă)! În 1954, ocupă aceeaşi funcţie guvernamentală ca ministru al sănătăţii apoi şi al prevederilor sociale. În 1957, trece adjunct al ministrului Voinea Marinescu la Sănătate, până 1962: zece ani aşadar de strateg al sănătăţii publice, pe care nu-i va uita, dorind, parcă, să-i reînvie. Din împuternicirea Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne, semnează o Convenţie între RPR şi Uniunea Sovietică în domeniul prevederilor sociale, omologul său fiind G. E. Cebotarev, document poate important ca imagine – buna colaborare între ţări prietene – dar lipsit de valoare practică. Legile de protecţie socială elaborate sub ministeriatul său – fireşte, la comanda conducerii Partidului – au putut fi utile câtă vreme lipseau reglementări în domeniul muncii, dar ele  s-au dovedit imperfecte, mai ales ceva mai târziu, când a avut loc greva minerilor din Valea Jiului5. În 1962 devine vicepreşedinte la Societatea de Cruce Roşie Română (preşedinte, Anton Moisescu), un „cimitir al elefanţilor“ cum s-a spus adesea, hărăzit activiştilor care se perimaseră politic. În 1965, este numit director la Institutul de Expertiză. În 1955, „Expertiza medicală şi Recuperarea capacităţii de muncă“ a devenit disciplină de studiu universitar, înfiinţându-se o catedră la IMF Bucureşti, încredinţată prof. dr. Mihai Maurer. După decesul acestuia, activitatea didactică a fost continuată de conf. dr. Octavian Berlogea, care a devenit, în cele din urmă, profesor. „Din aprecierea Biroului organizaţiei de partid şi a Consilului ştiinţific al Institutului (de Expertiză, n.n.) rezultă că (Octavian Berlogea) are o pregătire politică şi profesională corespunzătoare funcţiei pe care o deţine. Prin activitatea sa a contribuit la integrarea expertizei medicale şi recuperării capacităţii de muncă în sistemul de ocrotire al sănătăţii publice din ţara noastră. În domeniul cercetării ştiinţifice preocupările sale s-au îndreptat spre domeniul organizării expertizei şi recuperării capacităţii de muncă, a expertizării şi recuperării în diferite afecţiuni invalidante, precum şi pe linia aspectelor sociale şi psihice ale invalidităţii în domeniul securităţii sociale. Este autor şi coautor a 186 lucrări ştiinţifice, din care 84 publicate în străinătate. A participat la numeroase congrese internaţionale, fiind ales în comitetele de conducere ale unor societăţi al căror membru este. Ca membru de partid participă activ la viaţa de organizaţie, îndeplinind cu rezultate bune sarcinile ce-i revin ca membru al comitetului de partid din unităţile sanitare Bucureşti. Are un autoturism Fiat 850. Este decorat cu ordine şi medalii ale R.S. România şi cu Drapelul de Stat Coreean clasa a II-a. (…) Secţia de Cadre a CC al P.C.R. consideră că este corespunzător în funcţie“. Bla-bla, bla-bla, în ireproşabilul, prin „nuanţe şi claritate“, limbaj de lemn al Epocii (pregătire corespunzătoare…, pe linia… cutare şi cutare, participă activ…, rezultate bune…, este corespunzător etc). Şi totuşi, era cât pe-aci să nu mai fie „corespunzător“! Chiar mă întreb dacă cele câteva sute de file din dosarele sale de la Partid şi Secu’ cuprinzând un denunţ şi zeci de verificări care, până la urmă au infirmat denunţul, nu i-au influenţat sfârşitul carierei. Poate şi-ar fi dorit să fie, cel puţin, „ales“ – în baza originii sale sociale şi a credinţei nezdruncinate în politica Partidului – membru al Comitetului Executiv al Partidului? Şi – de ce nu – pentru munca la Institut, chiar academician!
   Doi „pretini“ scriu un denunţ în care îşi amintesc de Octavian Berlogea, elev de liceu, mărşăluind în cămaşa verde şi apropiat de tinerii legionari din Oraviţa. Coincidenţă sau nu, într-un text de Ioan Muntean asupra „experimentului“ Piteşti („La pas prin reeducările de la Piteşti, Gherla şi Aiud“), circulând acum şi pe internet, se relatează la un moment dat următoarele: „Subiectul anchetei: colegii mei de clasă de la Liceul din Oraviţa. (Anchetatorul, n.n.) s-a oprit asupra numelui Octavian Berlogea. Auzisem, deşi în închisoare, că acesta ajunsese ministru la Sănătate (nu ştiam însă că adjunct). Fusesem foarte intrigat de ascensiunea lui, în clasă era un elev de nota 7. E drept că muncitor, îşi făcea regulat şi singur temele acasă, bune sau rele, le făcea. Nici la Facultate nu a strălucit, aveam alţi colegi, trecuţi la comunişti, care îl depăşeau cu mult ca situaţie şcolară. Aşa că am început să-i spun anchetatorului, la întrebarea ce ştiu despre Berlogea, cum îl ştiam eu pe colegul meu. – Nu, nu, zice acela, nu mă interesează părerile tale despre el (pesemne că nu era încântat de portretul meu), ci fapte. A fost sau nu legionar? Tu trebuie să ştii, căci ai fost şeful clasei. Am negat. Berlogea nu fusese nici în Mănunchiul de Prieteni, nici măcar în Unităţile de Pregătire, înfiinţate în toamna lui 1940. Nu avusese nicio atitudine manifestă, darmite o activitate politică, nici pe vremea liceului, nici în primii ani de facultate. De-abia prin anul patru sau cinci, prin ’46–’47, dorind să ajungă extern la Spitalul CFR din Cluj, s-a înscris la comunişti, condiţie fără de care nu se putea accede la CFR-ul deja comunizat. Anchetatorul insista. Discuţia continua. A întrerupt-o colonelul Crăciun, directorul închisorii, care a venit şi au plecat împreună la masă. Dar atunci i-a spus colonelului: – Îl ai pe ăsta aici şi nu vrea să spună nimic. Iar către mine: – Să te mai gândeşti, mă. El a plecat la masă iar eu am rămas cu răbdarea şi cu gândurile mele. Cine-o fi ăsta? Dacă îl ia pe colonel cu singularul, este ori prieten ori acelaşi grad ca el, ori şi mai mare în grad. Când a venit, după masă, mai spre seară, i-am spus. – Domnule anchetator, Berlogea n-a avut nimic cu noi. Dacă aş spune că a fost, aş minţi şi aş încurca toată lumea, pe mine, că m-aş angaja într-o minciună, pe dvs că v-aş pune pe căi false şi pe el că l-aş năpăstui. Dar acela o ţinea pe a lui, nu şi nu, să spun că a fost cum zicea el. Atunci i-am spus şi eu: – Ce credeţi dvs că mă leagă de un om care face parte dintr-un guvern care mă ţine închis ? Ce am eu cu astfel de oameni? Şi m-a lăsat în pace.“ Peste mulţi ani, autorul însemnărilor îl identifică pe misteriosul anchetator: era însuşi Ilie Verdeţ, pe vremea aceea responsabil de cadre al Guvernului. „Berlogea a fost schimbat nu peste mult timp, dar nu din vina mea, ci dintr-a responsabilului lor de cadre. N-a căzut însă rău, a ajuns profesor universitar şi într-o vreme preşedintele (vicepreşedinte, n.n.) Crucii Roşii pe ţară. (…) Iar pe Tavi Berlogea l-am întâlnit de mai multe ori, am spus că acum este profesor universitar şi poseda un grad de cunoştinţe largi, politice, ştiinţifice şi culturale, mult evoluat de starea în care ne despărţisem. Fără doar şi poate, un om realizat, în contrast cu nava mea eşuată, pe care abia am mai adus-o la linia de plutire, dar fără să mă mai pot avânta în larg.“ Este impresionantă străduinţa tovarăşilor de-a afla, chipurile, adevărul. Nu pe cel „adevărat” îl căutau, ci pe acela sugerat cu insistenţă de către I. V., care ar fi trebuit să-i confirme pe denunţătorii Octav. B. şi Sergiu N. Mai ales că turnătorii îl acuzau de opţiuni politice „verzi“ până şi pe tatăl său, bietul frânar de vagoane. Başca nişte fraude cu fonduri încredinţate pentru o deplasare la OMS, Copenhaga, Paris şi nedecontate… Sunt colegi de clasă şi liceu care-l disculpă pe Berlogea de veleităţile sale, chipurile, legionare. Era într-adevăr atras de acel Ioan Muntean, premiantul clasei, din familie de industriaşi, tânăr cu activitate legionară, dar fără ca el să fi participat la „acţiuni“. „Era prieten cu Muntean şi înainte de perioada legionară.“ Ba chiar un altul declară: „Prin excelenţă Berlogea Octavian era o fire liniştită, datorită unei infirmităţi – la momente de mare iritare ameţea şi cădea jos – un fel de epilepsie, dar fără a face spume la gură. În afară de aceasta, avea mersul greoi, când mergea, târa picioarele după dânsul. Numai de marşuri nu era bun ! Era prin excelenţă un copil şters, care nu era bun nici de poker, nici de chef cu cântece cum se întâmpla uneori…“ Sergiu N., vigilent, mai face o sesizare la Comisia Controlului de Partid: „Din sesizare reiese că în 1958, la Petre B. acasă au fost invitate mai multe persoane şi anume: Berlogea Octavian, Livescu Oct., Mihai Beniuc şi Grigore Geamănu, toţi cu soţiile. La un moment dat, în cursul discuţiei, probabil fiind întrebat, Berlogea Octavian a afirmat: «Serul Gerovital experimentat în institutul nostru de geriatrie este o escrocherie pe care noi am patentat-o şi o vindem altor escroci din străinătate, storcând valută grasă pe această apă de ploaie».“ Instructorul secţiei de cadre a Comitetului Central, Gal Ioan, închide cazul şi dosarul, dar menţionează că „unele probleme nu au putut fi verificate (cu banii? cu Gerovitalul? – n.n.), deoarece o parte din tovarăşii care cunosc aceste aspecte sunt în funcţii de răspundere.“ Cine vor fi fost acei tovarăşi care nu puteau fi deranjaţi?6
Notă autor:

1„Soţia tovarăşului Berlogea“: Berlogea (Bărbulescu) Ileana (1931–2002) a avut şi ea fişă la Secţia de Cadre a CC al PCR. (Unul dintre avantajele de a fi fost nevasta unui nomenklaturist de cursă lungă!) Absolvise Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ în 1954 ca actriţă, dar optase pentru o funcţie didactică, fiind, din 1955 preparator, asistent, lector, conferenţiar şi – în cele din urmă – profesor la Catedra de Istoria teatrului. Era nu numai o autoritate în domeniu, dar şi o persoană extrem de agreabilă, de comunicativă, de prietenoasă. Când i-a apărut „Teatrul românesc în secolul XX“ (Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000), carte pe a cărei pagină de gardă mi-a scris o dedicaţie elogioasă şi deloc convenţională, oferindu-mi-o, a adăugat: „V-o dăruiesc cu sentimente de gratitudine pentru dragostea ce aveţi pentru cea mai efemeră artă, cea a spectacolului, dar şi în amintirea conversaţiilor noastre pe marginea fenomenului literar românesc, pentru cunoştinţele dv surprinzătoare oarecum, la o persoană cu pregătire ştiinţifică şi nu filologică“. A lăsat o bogată bibliografie în domeniul său, a scris sute de cronici de teatru. Dispariţia sa neaşteptată ne-a îndurerat profund pe toţi cei din redacţia de-atunci a săptămânalului „Viaţa medicală“

2Arhivele Naţionale, Fond CC al P.C.R. – Secţia cadre, vol. I, litera B/ 444 şi B/ 690 (Berlogea Octavian)

3Florea Marin, Furtuni în Centrul Medical Clujean, 1919 –1960, ed. II, Ed. Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Hatieganu“, Cluj-Napoca, 1999

4Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

5Pe surse, cum se spune acum, aflăm că eliminarea sa din rândul activiştilor păstraţi şi mereu rotiţi în funcţii, câtă vreme nu dădeau cu băţul în baltă, nu a fost întâmplătoare. Izbucniseră mişcările din Valea Jiului, Berlogea era căutat peste tot – ar fi trebuit expertizaţi medical vreo cinci mii de mineri bolnavi – dar el, nicăieri. Era, spun aceleaşi surse, pe plajă, la Marea Neagră.

6Aflând numărul de telefon al dlui ministru Berlogea, mi s-a părut corect a-i solicita o întrevedere ori măcar a purta – ca altădată – o conversaţie telefonică prin care să-i aflu, după 20 de ani, opiniile asupra reformei sanitare şi, totodată, expunându-i proiectul meu publicistic, să-i cer unele precizări documentare. Nu a fost posibil, cred, din motive de sănătate. Dsa se pregăteşte să-şi aniverseze cei 91 de ani de viaţă. Îi doresc sănătate, în măsura în care aceasta este posibilă la venerabila vârstă amintită.

Din aceeași categorie
Cum era depistat diabetul în urmă cu un secol [foto din colecția privată a prof. dr. Dan L. Dumitrașcu]

Cum era depistat diabetul în urmă cu un secol [foto din colecția privată a prof. dr. Dan L. Dumitrașcu]

Anxioșii – o privire din trecut asupra unei suferințe actuale

Anxioșii – o privire din trecut asupra unei suferințe actuale

Surprizele elene din dicţionarul medicinei

Surprizele elene din dicţionarul medicinei

Pfizer aniversează anul acesta 175 de ani

Pfizer aniversează anul acesta 175 de ani

Insulina – o istorie a medicamentelor românești

Insulina – o istorie a medicamentelor românești

130 de ani de la nașterea profesorului Dumitru Bagdasar

130 de ani de la nașterea profesorului Dumitru Bagdasar

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 100 lei
Abonare (digital) Abonare (print+digital)

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe