O paralelă între soarta unor cărţi şi cea a autorilor ei este întotdeauna interesantă. În acest sens „Traité de Physiologie Médicale“ al lui Nicolae Paulescu, publicat între 1919 şi 1921, poate fi un studiu de caz tipic.

   Mai întâi, despre autor. Elev eminent, pleacă în 1888 pentru studii medicale la Paris, unde, în 12 ani, reuşeşte să obţină trei doctorate, la Facultatea de Medicină şi la Sorbona, şi să primească distincţia „Palmes Académiques“. Lucrează la Hôtel-Dieu alături de Étienne Lancereaux (1829–1910), al cărui elev favorit rămâne, devenind în timp cel mai apropiat colaborator al acestuia. Între 1895 şi 1899, desfăşoară o activitate ştiinţifică remarcabilă, reflectată în numeroase lucrări publicate în acea perioadă la Paris, devenind una din vocile sonore în reuniunile ştiinţifice medicale ale timpului. În publicaţiile sale de la Paris, abordează probleme variate, efectuând deopotrivă studii clinice şi experimentale sau avansând concepte de avangardă, precum şi imaginând soluţii diagnostice şi terapeutice practice pentru numeroase afecţiuni.

   Impresionat de experienţa imensă acumulată de maestrul său în confruntările clinico-patologice, se angajează la redactarea monumentalului „Traité de Médicine“ Lancereaux-Paulescu, în patru volume, în care, pe circa 4.300 de pagini, realizează o sinteză fabuloasă a medicinii începutului de secol XX. Ele vor apărea succesiv în 1903, 1906, apoi, după moartea lui Lancereaux în 1910, va apărea în 1912 volumul III şi, în 1928, volumul IV.

   Imediat după 1900 primeşte mai multe oferte pentru catedre de Fiziologie în Franţa şi în alte centre din Europa. Preferă însă întoarcerea în ţară, cu scopul de a-şi sluji neamul şi ştiinţele medicale româneşti, înfiinţând prima catedră de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Transferă de la Paris la Bucureşti cele necesare cercetării, cele mai multe din banii proprii, şi înfiinţează la catedra sa de Fiziologie un laborator, unde timp de 30 de ani, cu o răbdare benedictină dar şi cu un acut spirit de observaţie şi o logică imbatabilă, reuşeşte să se impună în ştiinţele vremii ca o figură emblematică a medicinii româneşti. În 1908 publică la Paris, în editura Vigot, o lucrare ce avea să îi aducă multă faimă intitulată: „L’Hypophise du cerveau“, care trezeşte admiraţia lui Harvey Cushing (1869–1939), părintele Endocrinologiei americane. În ea este descrisă tehnica sa originală de hipofizectomie, cu ajutorul căreia demonstrează caracterul vital al acestei glande. După această mare realizare, întreaga atenţie a lui Paulescu se concentrează asupra studiului cauzei primare a diabetului, adică la identificarea principiului antidiabetic presupus a exista în pancreas. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.