Cred că nu greşesc afirmând că problematica bolnavilor psihici – diagnostic acurat, dar mai ales tratament – nu şi-a găsit, de-a lungul mileniilor, rezolvări medico-sociale nici pe departe calitativ comparabile cu cele pentru restul patologiei umane. Iar aceasta, chiar dacă alung gândul de la ceea ce se întâmpla în Evul Mediu, când boala psihică era considerată fie de sorginte divină, fie diavolească – aşa explicându-se conturbarea minţii, agitaţia extremă şi necesitatea încătuşării. În acest al doilea caz, posedatul de Satana trebuia exorcizat, iar femeia alienată, asimilată vrăjitoarelor, era arsă pe rug. Probabil, e cunoscut tulburătorul tablou a lui Tony Robert Fleury (1837–1911), înfăţişându-l pe Philippe Pinel, unul din fondatorii psihiatriei franceze, eliberând din lanţuri o bolnavă, la Spitalul de la Salpêtrière (1795). Ar fi multe de spus despre cât de mult a contat istoricul an 1789 la efectuarea acestui revoluţionar gest. Creditez, de asemenea, afirmaţia psihiatrului francez (de origine rusă) Boris Cyrulnik¹ (n. 1937) care, în cea mai recentă carte a sa, „Suflete rănite“, făcând o scurtă istorie a psihiatriei, documentează că, până la mijlocul secolului al XX-lea, psihozele erau fără leac (în absenţa neurolepticelor), „nebunii“ – trataţi fără compasiune, iar spitalele de profil, ospiciile, erau adesea locuri de izolare şi de totală degradare umană. Cu atât mai jalnică era situaţia bolnavului psihic la jumătatea veacului al XIX-lea, în abia apărutele Principate Române. Deşi existau „Institutul“ Mărcuţa, înfiinţat în 1846, la Bucureşti, ospiciile Golia (Iaşi), Madona Dudu (Craiova) etc., cei mai mulţi bolnavi erau „toleraţi“ la domiciliu, iar asupra lor, falşi vindecători îşi „experimentau“ iluzorii tratamente. Dacă oraşele, într-o măsură sau alta, erau ferite de agresivitatea unor bolnavi psihici, care erau închişi în ospicii de felul celor citate, în mediul rural, fiecare sat îşi avea propriul „nebun“ supus ostracizării şi violenţelor. Consiliul Sanitar de atunci (1860), în fruntea căruia se afla Carol Davila, încerca să pună stavilă (măcar) activităţii „terapeutice“ a acestor, în fond, şarlatani. Dar fără succes.

  Primul este Radu Manea Văduva, în vârstă de 42 de ani, din chiar satul Reda, plasa Ocolu². Am decoperit – spune B. – că acest individ au pătimit curat de lesiune traumatică a măduvei şirii spinării după cum se vede din răspunsurile obţinute dela dânsu: „În vremea când măsura austriaţii pământul, fiind sănătos, cum şi astăzi, nu i-am lăsat să intre în arăturile mele. Ei supăraţi m-au bătut grozav şi unul dintr-înşii m-a lovit cu cangea care mi-a intrat în şeru spinării. Îndată mi-a venit un leşin şi am căzut. Nemţii m-au legat şi m-au pus la arest^b.[De aici], m-au adus oamenii acasă şi ţiu minte că, a doua zi, răsăream din pat şi-am vrut să ies afară, dar nu m-au lăsat… Când s-a făcut noapte, am pierdut toată simţirea şi am zăcut aşa 12 săptămâni de zile, după care am început a cunoaşte oamenii şi, din ce în ce, m-am făcut bine. Cât pentru rana ce aveam pă şerul spinării, ea s-a vindicat abia în 8 luni de zile. Iar doctoriile de la Stoian, mi-au spus oamenii, nu le-am băut decât doă zile pă rând, făcând şi afumături cu nişte buruieni, dar nu m-am folosit deloc din ele, cum a făgăduit Stoian [că îmi va fi bine], în câteva zile.“ Detectivul nostru ajunge la casa lui Marin Ungureanu, tot din satul Reda. El descoperă că fiica acestuia, în vârstă de cinci ani, în momentul cercetării sale, a pătimit de coup de Soleil, cum se vede şi din răspunsurile obţinute de la tatăl său: Fata mea fiind de tot sănătoasă am luat-o la câmp, unde umblând mult „pă soare a căzut în ameţeală, cu căldură foarte tare, care a ţinut-o până a doua zi, pă la prânz. Dar de dimineaţă i-am dat câte doă linguri din doctoria de la Stoian şi am afumat-o cu buruieni, tot de la el. Şi cum am zis, pă la prânz, fata s-a sculat şi este sănătoasă până astăzi“. Cu numai o floare-două nu se face primăvară, îşi zice doctorul B., care va fi ştiut şi ceva statistică, pe baza căreia să-i poată da superiorului său o corectă evaluare a situaţiei. Aşa că – vremea fiind bună şi drumurile nedesfundate (maiŭ 1860) – se urcă în şareta al cărui cal singur şi-l mâna, poposind la Petru Ciu, de 50 de ani. Descoperă că acesta a pătimit de boala Urticarie, cum se vede din răspunsurile la anamneza ce i-o face: „Acu trei ani de zile, eram la săpătura porumbului, unde mă duceam silit, căci de patru zile simţeam nişte junghiuri pă trup. A cincea zi, nu am mai putut a mă duce la muncă, bolnăvindu-mă foarte tare“.

   Dr. B. nu identifică aşadar în cazurile cercetate că ar fi fost vorba de vreo tulburare psihică, ci de diverse alte boli, mai mult sau mai puţin grave, tratate de vindecătorul Buruiană cvasiidentic, cu aceleaşi plante administrate, fie ca o băutură (decoct?), fie servind pentru „afumare“! Ancheta sa însă trebuia să răspundă şi acumulării unor documente înaintate autorităţilor timpului, nu de fitecine, ci de „oameni de consideraţie“ (amploiaţi, depotaţi), despre „minunile“ săvârşite de Stoian Popa Ion Buruiană în vindecarea pătimaşilor suferind de nebunie. Astfel, E. Boruzescu şi Ilie Suditu, cu ocasia recensiunii^c din februarie 1860 ce desfăşurau în Vedea, află de la sătenii din mai întreaga comună – preoţi şi oameni de consideraţie – că Stoian Popa Ion Buruiană are ştiinţa d’a vindica boala cea mai pernicioasă, nebunia. El a dat dovezi de sublima sa cunoaştere, pe care o eredită de la părinţii săi. Au venit la dânsul oameni legaţi în lanţuri pentru estremă fiare^d chiar şi de prin Turcia, şi s-au întors sănătoşi. Cei doi îl contactează, dar nu obţin, cu toată silinţa ce şi-au dat, informaţii despre ierburile sale mistice, cu efect salutar: póte că pauperiul om aspiră la vreun profit material, de care noi n-am putut dispune. Totuşi, recenzorii îşi iau libertatea de a-l recomanda domnului administrator al distr. Romanaţi, „ca considerând avantajul real ce s-ar aduce medicinei cu asemenea salutarie descoperire care de mult timp zace ascunsă în unghiul unui sat.“  Iar dlor cer să fie informat şi Guvernul însuşi, ca „prin ale sale părinteşti măsuri să chibzuiască modul cum s-ar putea smulge un asemenea mister.“ În legătură cu Stoian, subprefectul Dimitrie D. Paţa răspunde prefectului distr. Dolj că, într-adevăr, preotul Ion din satul Măceşu de Jos, pătimaş de alienaţie mintală în urmă cu 9 ani, s-a tratat cu Stoian. Boala acestuia a fost numai în cap, precum durere şi ameţeli cu nevedere de ochi. Preotul a fos pus să cumpere un urcioru de 9 litre de apă, i-au pus 9 litre vinu întrânsul şi nişte buruieni. L-a ţinut o noapte la el în gazdă, să vadă cum merge tratamentul. Apoi, trimiţându-l acasă, i-a spus să bea cu măsură trei litre, pe zi (o litră, veche unitate de măsură, era echivalentă cu un sfert de litru), adică în trei zile, nouă litre. Aşa a făcut şi, de atunci – neluând niciun fel de alte medicamente –, a fost în puterea lui, cea dinainte de îmbolnăvire.

   Depotaţii Ilie Neteiu, Mihai Deoşteanu şi Nania Nicola, semnaţi lângă pecetea satului Giorocelu de Jos^e (scriitor fiind Marin Marin Dîncă), aduc la cunoştinţă Subt Prefecturii a Plăşii Jiului de Jos, cum tratamentul lui Stoian a făcut-o bine pe soţia dlui Nicolae Provejanu. Tabloul este dramatic şi elocvent, încât doctorul B. nu-l va putea ignora în ancheta sa. În anul 1858, Octomvrie 18, soţia mai înainte amintitului „au căzut la o epocondrie văitătoare şi fără somn cîtuşi de puţin, care au ţinut’o până la 9 Novembrie acelaşi an. Ausind de Stoian Buruiean (sic) au tocmit de l-au adus şi chiar în ziua care au picat pomenitul, noaptea, pă la cîntarea cocoşilor, s’au pomenit cu Dneaei vorbind ecsaltat şi ţipând. Dimineaţa, cînd a răsărit Soarele [Buruiană] îi dete un pahar ca de 50 dramuri^f din doctoriile sale şi după această băutură [pătimaşa] au adormit pînă la 12 din noapte şi sculându’să din somn au fost foarte liniştită. Însă această cură de doctorie n’au ţinut’o multă vreme, neputînd să o mai ia, fiind foarte tare. Ci numai vre o şase zile de aici înainte. I’au mers tot spre bine pînă cînd şi au vinit în starea cea firească şi fără a se mai întoarce cîtuşi de puţin pînă astăzi; însă la luarea acestor doctorii nu era slobodă a bea apă sau a mînca în curs de 24 ceasuri. Şi cu acestea de mai sus, au cunoscut D. Provejanu că soţia Dlui sau făcut sănătoasă.“ S-a vindecat şi Ioana lui Dobre care avea epilepsie, agravată după naştere. Tatăl acestei femei de 19 ani s-a dus la Stoian Buruiană care i-a dat două feluri de medicamente: „1 fel, muete în vin şi alt fel uscate; din primele bea dimineaţa un pahar ca de 50 dramuri, apoi după aceea tot dimineaţa din cele de al doilea lua de se afuma năbuşită. După trei zile a început să mănânce câte ceva, dar nesărat şi ne acru, apă bea caldă; a ţinut dieta 6 săptămâni şi s-a făcut sănătoasă petrecând sănătoasă de atunci până şi acum, de când numără mai bine de un an.“

Audiatur et altera pars

   Aşa stând lucrurile, dr. B. coboară din şaretă în faţa bătăturii lui Buruiană. Stau de vorbă, ca „între confraţi“, dr. B. căutând a-i câştiga încrederea. Poate, la o stacană de pelin de mai, ca vin, şi nu ca medicament, prietenul Stoian i-ar fi spus că: buruienile pentru băutură sunt preparate din rădăcini de trei specii, iar cele pentru afumat – numai una. Le găseşte prin pădure; nu le ştie numele, dar le cunoaşte după nişte foi uscate ce rămân din earnă şi le sapă ecsclusiv în martie. „Cerând să mi le-arate, n-a vrut, zicând că nu le are acum la îndemână. Întrebând dacă toţi pătimaşii se însănătoşesc după cura sa şi în câtă vreme, mi-a răspuns că dacă după întâia aplicaţie a tratamentului nu reuşeşte, repetă până la de trei ori, dar mai mult nu, căci boala lor nu e de tămăduit. Cît şi cei ce nu varsă după băutură n’au remediu, însă asta se întâmplă prea rar.“ Dr. B. mulţumind pentru ospitalitate şi luându-şi rămas bun, îl întreabă dacă i-ar putea da numele şi pronumeleunor persoane tratate în ultima vreme de dsa (constatând că erau dintre cele cercetate la început, fără diagnoza de alienaţiune mentală). Totodată vrea să ştie dacă, de la Administraţie, ar veni invitaţia să dea detalii despre sciinţa sa, ar accepta să se presinte? „Mi-a spus că în ori ce oră şi minută este gata să se ducă spre darea veştilor ce mi-au arătat mai înainte.“

Ce hotărăşte Consiliul şi anunţă în „Jurnalŭ“

   Arhivele cercetate³ nu spun dacă o astfel de vizită a avut loc sau nu, în schimb există un document prin care: Consiliul Medical în şedinţa sa de la 7 alle curentei luni Decembre 1860, luând în vedere raportul medicului districtului Romanaţi, care a fost însărcinat a cerceta cu imparţialitate şi esactitate pe acele persoane care s-au tratat de sminteală de către un individ şezătoriu în acel district, anume Stoian popa (sic) Ioan Buruiană, şi pe care persoane numitul pretinde că le-ar fi vindecat de alienaţiune mintală (…), aprobă întru totul atât procedura Dlui Medic, cât şi conclusiunile şi diagnosticele constatate la acele persoane cercetate şi ascultate, şi declară că: