Aveţi în vedere următorul dialog: „Serios acum, după șase ore de muncă pe zi – cinci zile pe săptămână, nu e normal că omul vrea să meargă la teatru ca să se relaxeze, să se distreze, să râdă?” „Uite, nu! E normal să meargă la teatru ca să se bucure, dar să o facă în așa fel încât să se «umple» după ce alea cinci zile îl storc ca pe o lămâie. Iar asta nu se face doar râzând”... Acesta este un bun preambul pentru mărturisirile legate de
Antigona Teatrului Bulandra.

Un spectacol curat, bine închegat, bine susţinut dinspre scenă, dar, vai!, insuficient susţinut dinspre o sală nu atât de plină pe cât ar fi meritat. Pesemne din motivul sus-amintit.

Spectacolul se bucură de montarea lui Stathis Livathinos, artist cu o carieră puternică. Între montările regizorului și actorului elen se numără „Idiotul”, „Regele Lear”, dar și spectacole de operă, în colaborări cu scenele din lumea întreagă.

Așadar, Livathinos a optat să monteze la Bulandra piesa lui Sofocle. A făcut-o alegând să lucreze cu actori care, pe durata celor circa 95 de minute ale spectacolului, au părut a se adapta perfect spiritului tragediei grecești.

Un spectacol de echipă

Este un spectacol de echipă, din care însă, în mod indiscutabil, se „pleacă acasă” cu Creon, personajul interpretat de Cornel Scripcaru, plasat magistral între tragedia pură și omenescul șovăielnic, între paranoia agresivă și omenescul patern. Actorul se folosește în permanenţă de o rostire din păcate pierdută de cotidianul care obsedează scena contemporană.

Graţie viziunii regizorale, tragismul pare să fie mai puţin al Antigonei, decisă dintru început a-și îngropa fratele – al cărui cadavru fusese abandonat prin ordinul lui Creon fiarelor sălbatice –, cât al conducătorului Tebei. Acesta se plasează, progresiv, tot mai greu în raport cu propria-i decizie, pe care, de teama de a nu părea slab, o susţine până când e prea târziu. Astfel, pierde prezenţa fiului, a soţiei, dar și suportul
poporului și al zeilor.

Voi încheia așa cum am început – cu importanţa prezenţei în sală, inclusiv la tragedii. Pentru că, până la urmă, în textul marelui scriitor grec se regăsesc teme actuale și astăzi: fractura dintre generaţii, sexismul, obedienţa gloatei, coliziunea dintre legea impusă și cea nescrisă, tema tiraniei și, așa cum spuneam mai devreme, a dilemei conducătorului. Toate, îmbrăcate genial în haina tragediei, adică a unui patetic de care, poate, societatea noastră se leapădă mult prea ușor.

Pentru că patetismul ne ferește de derizoriu, oferindu-ne șansa unei abordări general valabile, cea care păstrează până în zilele noastre prospeţimea acestui text. Dar și cea care ne face să ne regăsim în crizele personajelor de pe scenă.