După cum anunţam în
numărul trecut al săptămânalului nostru, la 14 decembrie a fost lansat Global
Burden of Disease Study 2010 (Studiul
asupra poverii globale a bolii – GBD), realizat de Institute for Health Metrics
and Evaluation din cadrul Universităţii Washington, cu colaborarea Şcolii de Sănătate
Publică Harvard, Şcolii de Sănătate Publică Johns Hopkins Bloomberg, Colegiului
Imperial din Londra şi a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Considerat „cel mai
mare efort ştiinţific sistematic din istorie de cuantificare a nivelurilor şi
trendurilor problemelor globale de sănătate“, studiul a dezvoltat noi
instrumente statistice pentru obţinerea a circa 650 de milioane de estimări.
Trecem în revistă, în continuare, doar cele mai importante descoperiri pe care
le conţin cele şapte studii publicate într-un număr triplu al revistei
britanice The Lancet.
Speranţe inegale de viaţă
Estimarea cât mai corectă a numărului de
decese pe vârste şi sexe la nivel statal, regional şi mondial este un punct de
pornire esenţial în evaluarea poverii globale a bolii. Ratele mortalităţii, în
special a ceea ce poate fi considerată mortalitate prematură, reprezintă un
imbold pentru politicile publice, mai ales când cauzele acesteia pot fi
stabilite. Nivelurile mortalităţii s-au schimbat foarte mult în ultimii 40 de
ani, mari progrese înregistrându-se în reducerea deceselor copiilor sub cinci
ani; cu toate acestea, numărul deceselor tinerilor adulţi a crescut în ultimele
două decenii, mai ales în Europa de Est, prin mortalitatea cauzată de consumul
excesiv de alcool, şi în sudul şi estul Africii subsahariene, din cauza
HIV/SIDA.
Speranţa medie de viaţă la naştere a bărbaţilor,
la nivel global, a ajuns la 67,5 ani, cu 11,1 ani mai mult decât în 1970, iar
la femei este de 73,3 ani, cu 12,1 ani mai mult decât în urmă cu patru decenii,
astfel că şi diferenţa dintre sexe a crescut în această perioadă, de la 4,8 la
5,7 ani. Speranţa de viaţă a crescut cu trei-patru ani în fiecare deceniu, mai
puţin în anii ’90, când câştigurile mai mici (1,4 ani la bărbaţi şi 1,6 ani la
femei) sunt urmarea efectelor HIV/SIDA în mai multe regiuni, deceselor legate
de consumul de alcool în Europa de Est şi Asia Centrală şi încetinirii
progreselor în domeniul mortalităţii infantile. Speranţa de viaţă a crescut în
ultimele patru decenii la toate categoriile de vârstă, inclusiv la 80 de ani –
1,4 ani la bărbaţi şi 1,8 ani la femei.
Analizând evoluţia mortalităţii globale pe
sexe şi grupe de vârstă între 1970 şi 2010, se constată o reducere a acesteia
cu peste 60% la copiii de până la nouă ani, cu 40–50% la femeile între 15 şi 54
de ani, cu 40–43% între 55 şi 79 de ani şi cu 25% peste 80 de ani; scăderea
mortalităţii la bărbaţi a fost uniform mai mică decât la femei, diferenţele
cele mai mari fiind în intervalul 15–54 de ani. HIV/SIDA a încetinit reducerea
mortalităţii la grupa de vârstă 25–34 de ani la ambele sexe, iar mortalitatea
prin rănire predomină la bărbaţii între 20 şi 39 de ani, unde reducerea a fost
de 19,7% în ultimele patru decenii.
Studiul a obţinut o imagine a evoluţiei
speranţei de viaţă la naştere pentru femei şi bărbaţi în 187 de ţări din 21 de
regiuni. Dacă, în 1970, femeile din Europa de Nord aveau cea mai mare speranţă
de viaţă, în 2010 această poziţie o ocupă japonezele, cu 85,9 ani, la peste 84
de ani putând ajunge şi femeile din Andorra, Franţa, Islanda şi Spania; la celălalt
capăt, femeile din Haiti (43,6 ani), Republica Centrafricană (49,3 ani) şi
Lesotho (50,7 ani) au cele mai mici speranţe de viaţă, la nivel mondial. Bărbaţii
din Andorra, Grecia şi nordul Europei aveau cea mai mare speranţă de viaţă în
1970 (70–72 de ani), clasamentul fiind acum condus de Islanda (80 de ani), Elveţia,
Suedia, Australia şi Israel, cu peste 79 de ani; acelaşi trio de ţări se află
la finalul listei şi pentru bărbaţi: Haiti (32,5 ani), Republica Centrafricană
(43,6 ani) şi Lesotho (44,1 ani).
Cu o
speranţă de viaţă de 70,1 ani pentru bărbaţi, România se situează pe ultimul
loc în Europa Centrală (regiune unde media este de 71,9 ani şi din care mai fac
parte Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria – şi ea, tot cu 70,1 ani –, Cehia,
Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Polonia, Serbia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria); speranţa de viaţă a româncelor
este de 77,6 ani, mai mare doar decât a bulgăroaicelor (77 ani) şi a macedonencelor
(77,2 ani), cea a regiunii fiind de 79,2 ani. Cea mai mare speranţă de viaţă în
regiune o înregistrează Slovenia: 75,9 ani pentru bărbaţi şi 82,5 ani pentru
femei. În 1970 şi 1990, speranţa de viaţă
a bărbaţilor din România fusese de 65,5 ani şi, respectiv, 66,7 ani (la fel ca
în 1980), iar a femeilor – de 70,1 şi, respectiv, 73,2 ani.
Cea mai mare îmbunătăţire a speranţei de viaţă,
de 27,3 ani pentru bărbaţi şi 29,4 ani pentru femei, între 1970 şi 2010, s-a
înregistrat în Maldive; peste 20 de ani au câştigat ambele sexe în Bangladesh,
Butan, Iran şi Peru, femeile din Guatemala şi Oman şi bărbaţii din Yemen,
Bolivia, Cambodgia şi Angola. În schimb, în acest interval, speranţa de viaţă a
scăzut cu unu până la şapte ani în Zimbabwe şi Lesotho, din cauza HIV/SIDA, şi
pentru bărbaţii din Ucraina şi Belarus, din cauza consumului de alcool.
Deşi speranţa de viaţă la naştere a crescut
la nivel mondial, acelaşi lucru s-a petrecut cu numărul de decese: se estimează
că 52,8 milioane de oameni au murit în 2010, faţă de 43,3 milioane în 1970;
42,8% din decese s-au petrecut după vârsta de 70 de ani şi 22,9% după 80 de ani
(ajungând la 12,1 milioane, faţă de 3,8 milioane în 1970), în timp ce decesele
la copiii sub cinci ani (6,8 milioane) reprezintă 13% din total, faţă de 24,9%
în 1990. Programele de creştere a supravieţurii ar trebui să se concentreze însă
pe acele ţări care contribuie cel mai mult la numărul deceselor copiilor sub
cinci ani; la nivel global, numărul acestora a scăzut – deşi cel al naşterilor
a crescut cu 12% – şi aceeaşi evoluţie se observă în majoritatea regiunilor în
curs de dezvoltare, cu excepţia Africii subsahariene – în partea sa centrală,
decesele copiilor sub cinci ani au crescut cu 45% în ultimele patru decenii,
însă şi din cauza creşterii cu aproape 180% a numărului nou-născuţilor. Dacă
Nigerul, Ciadul şi Zambia au avut cea mai mare creştere a mortalităţii copiilor
sub cinci ani, din 1970 încoace, în alte 25 de ţări africane, inclusiv din
estul, vestul şi sudul părţii subsahariene, aceasta a scăzut în aceeaşi perioadă.
Pentru că tot mai mulţi copii supravieţuiesc
şi ajung la vârsta adultă, politicile publice de sănătate ar trebui să se
concentreze tot mai mult asupra prevenirii mortalităţii la adulţii tineri. În
această privinţă, situaţia este amestecată: în majoritatea ţărilor dezvoltate şi
în unele în curs de dezvoltare, precum China şi Argentina, decesele la vârste
între 15 şi 49 de ani sunt în scădere, în ciuda creşterii substanţiale a
populaţiei; în regiunile cu venituri mari, ţări precum Grecia, Lituania,
Muntenegru sau Rusia se remarcă însă prin creşterea deceselor în acest grup.
Mortalitatea în rândul tinerilor adulţi a crescut mult mai ales în Africa
subsahariană, de cinci ori mai multe decese înregistrându-se în Africa de Sud,
Botswana, Zimbabwe şi Zambia, faţă de 1970, nu atât din cauza creşterii populaţiei,
cât a epidemiei HIV/SIDA.
Cu excepţia Africii subsahariene, şi vârsta
medie la deces a crescut, cu viteze diferite, în toate regiunile, între 1970 şi
2010, demonstrând o tranziţie epidemiologică la nivel mondial: creşterea importanţei
bolilor netransmisibile, pe măsură ce bolile infecţioase au fost aduse sub
control.
În
concluzie, speranţa de viaţă la nivel global a crescut continuu şi substanţial
în ultimii 40 de ani, existând însă diferenţe mari între ţări, grupe de vârste şi
perioade. Eforturile de reducere a mortalităţii trebuie să se concentreze pe ţările
cu venituri mici şi mijlocii, unde succesele diverselor programe de control al
bolilor şi politicile de sănătate trebuie luate ca exemplu, la fel ca stagnarea
din anii 1960–1970 în ţări ca Australia, Danemarca, Marea Britanie şi Statele
Unite, unde consumul de tutun nu a fost ţinut sub control. Este necesară şi
îmbunătăţirea evidenţelor populaţiei din ţările în curs de dezvoltare, studiul
demonstrând unele limite ale instrumentelor de estimate existente.
Avântul
bolilor netransmisibile
Mortalitatea de cauză specifică este unul
din cei mai importanţi indici ai sănătăţii publice. Numărul şi procentul celor
care mor, vârsta, regiunea şi cauza sunt cruciale pentru dezbaterea
politicilor, prioritizarea şi planificarea intervenţiilor, iar trendurile
cauzelor de deces indică succesul sau eşecul diverselor măsuri. Autorii au
analizat datele provenite din diverse surse – alte studii, autopsii verbale,
rapoartele spitalelor sau recensăminte – şi au estimat, cu anumite limitări şi
incertitudini, numărul deceselor care pot fi puse pe seama a 235 de cauze
diferite în 187 de ţări şi au estimat numărul anilor de viaţă pierduţi prin
mortalitate prematură, ca o măsură a cauzelor care produc cele mai multe astfel
de evenimente.
Cauzele au fost împărţite pe trei niveluri.
La cel mai înalt, ele sunt grupate în cauze transmisibile, materne, neonatale şi
nutriţionale, care au reprezentat 13,2 milioane (24,9%) din totalul de 52,8
milioane de decese estimat pentru 2010, boli netransmisibile – 34,5 milioane
(65,5%) – şi răniri – 5,1 milioane (9,6%). Faţă de 1990, se remarcă scăderea
deceselor cauzate de bolile transmisibile, materne, neonatale şi nutriţionale,
de la 15,9 milioane, şi creşterea celor prin boli netransmisibile, de la 26,5
milioane, evoluţie datorată atât creşterii populaţiei, cât şi îmbătrânirii
acesteia.
La al doilea nivel se regăsesc 21 de mari
grupe de cauze – războaie şi dezastre, răniri intenţionate, răniri neintenţionate,
răniri în trafic, alte boli netransmisibile, afecţiuni musculoscheletale,
diabet şi boli urogenitale, sanguine şi endocrine, afecţiuni mentale şi
comportamentale, boli neurologice, boli digestive, ciroză, afecţiuni
respiratorii cronice, boli cardiovasculare şi circulatorii, cancer, alte boli
transmisibile, deficienţe nutriţionale, afecţiuni neonatale, boli maternale,
boli tropicale neglijate şi malaria, diaree, infecţii respiratorii inferioare şi
alte boli infecţioase comune şi HIV/SIDA şi tuberculoză – raportate la sexe şi
20 de grupe de vârstă între 0 şi 80 de ani. Ca evoluţii faţă de 1990, se remarcă
impactul epidemiei HIV/SIDA asupra mortalităţii la ambele sexe la adulţii
tineri: în 2010, HIV/TB şi rănirile au reprezentat mai mult de jumătate din
decesele bărbaţilor cu vârste de 20–39 de ani. Alte schimbări importante sunt
reprezentate de creşterea la multe grupe de vârstă a procentului deceselor
cauzate de diabet, boli renale cronice, afecţiuni sanguine şi endocrine şi
cancere, şi scăderea celui datorat bolilor cronice respiratorii la vârste
mijlocii şi înaintate.
La nivelul cel mai dezagregat, este
prezentat pe plan global numărul deceselor pentru 235 de cauze la ambele sexe,
în 2010 faţă de 1990. Se remarcă reducerea substanţială a bolilor diareice (de
la 2,5 milioane la 1,4 milioane), a infecţiilor respiratorii inferioare (de la
3,8 milioane la 2,8 milioane), a afecţiunilor neonatale (de la 3,1 milioane la
2,2 milioane), a rujeolei şi a tetanosului, subliniind intensificarea utilizării
tratamentelor eficiente în combaterea acestor boli asociate cu sărăcia. Din
această categorie a cauzelor transmisibile, materne, neonatale şi nutriţionale,
se observă însă şi creşterea deceselor prin HIV/SIDA, de la 0,3 milioane la 1,5
milioane, ca şi creşterea cu 20% a mortalităţii prin malarie. Opt milioane de
decese, la nivel mondial, în 2010, au fost cauzate de neoplasme, cu 38% mai
mult decât în 1990, cele mai ucigaşe fiind cancerele traheal, bronşic şi
pulmonar, cu de două ori mai multe decese (1,5 milioane) decât cel gastric şi
cel hepatic. Cardiopatia ischemică şi accidentul vascular cerebral sunt
responsabile pentru un sfert din decese la ora actuală – 12,9 milioane. Faţă de
1990, numărul deceselor a crescut cu 33% pentru ciroză, s-a dublat pentru
diabet, boli renale cronice şi Parkinson şi a crescut de mai mult de trei ori
pentru boala Alzheimer şi alte demenţe. Printre puţinele cauze în scădere din
acest grup se află BPOC, dar trendul s-ar putea inversa pe viitor, din cauza
creşterii masive a fumatului în ţările mai puţin dezvoltate. Şi mortalitatea
prin răniri a crescut, cu 24% faţă de 1990, în special din cauza accidentelor
rutiere – 1,3 milioane de decese, cu 46% mai mult – şi a căderilor.
Într-un „top 10“ al bolilor răspunzătoare
pentru cele mai multe de decese la
nivel global în 2010, se află cardiopatia ischemică, accidentul vascular
cerebral, BPOC, infecţiile respiratorii inferioare, cancerul pulmonar, HIV/SIDA
(anterior pe 35), diareea, accidentele rutiere, diabetul (anterior pe locul 15)
şi tuberculoza (în coborâre de pe locul şase). În clasamentul care ţine cont denumărul anilor de viaţă pierduţi îşi
fac apariţia malaria, complicaţiile naşterii înainte de termen şi encefalopatia
neonatală, dispărând cancerul pulmonar, diabetul şi tuberculoza. Prin comparaţie
cu 1990, se confirmă însă scăderea absolută şi relativă a cauzelor
transmisibile, materne, neonatale şi nutriţionale şi creşterea importanţei
bolilor netransmisibile.
În clasamentul pe regiuni al principalelor
cauze de deces după numărul anilor de viaţă pierduţi, în Europa Centrală, unde
este încadrată şi România, primele zece boli sunt: cardiopatia ischemică (locul
1 global), bolile cerebrovasculare (3), cancerul traheal, bronşic şi pulmonar
(16), ciroza hepatică (17), sinuciderile/autovătămarea (13), cancerul de colon şi
rect (29), accidentele de trafic (8), infecţiile respiratorii inferioare (2),
complicaţiile cardiace ale HTA (27) şi BPOC (9); mai jos în clasament se află
cancerul de sân – 12 (31), diabetul – 14 (19), cancerul hepatic – 21 (22),
leucemia – 23 (36) – şi cancerul de col – 25 (46).
Viaţă lungă vs. viaţă sănătoasă
Îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei înseamnă
nu doar amânarea decesului sau creşterea speranţei de viaţă, ci şi creşterea
numărului de ani de viaţă sănătoasă. GBD 2010 este primul studiu care analizează
evoluţia acestui din urmă parametru între două momente din timp. Astfel, în
2010, speranţa de viaţă sănătoasă la naştere este de 58,3 ani pentru bărbaţi şi
de 61,8 ani pentru femei. Faptul că speranţa de viaţă sănătoasă (SVS) a crescut
în ultimele două decenii cu 3,9 ani pentru bărbaţi şi patru ani pentru femei
trebuie văzut însă în contextul în care speranţa globală de viaţă la naştere a
crescut mai mult în acelaşi interval – cu 4,7 ani şi, respectiv, 5,1 ani:
populaţia mondială pierde mai mulţi ani în favoarea dizabilităţii decât în
trecut.
Femeile pot spera la mai mulţi ani de viaţă
sănătoasă decât bărbaţii. SVS la bărbaţi variază între 27,9 ani în Haiti şi
68,8 ani în Japonia, iar la femei, între 37,1 ani în Haiti şi 71,7 ani în
Japonia. SVS este sub 50 de ani pentru bărbaţii din 33 de ţări şi femeile din
18 ţări; bărbaţii din 32 de ţări şi femeile din 71 de ţări au o SVS de peste 65
de ani; la peste 70 de ani de viaţă sănătoasă pot spera doar femeile din patru ţări
(Japonia, Singapore, Coreea de Sud şi Spania). Doar în trei ţări – Afganistan,
Iordania şi Mali – SVS a bărbaţilor o depăşeşte pe cea a femeilor.
Între 1990 şi 2010, cea mai mare scădere a
SVS a fost de 17,1 ani la bărbaţii haitieni, iar cea mai mare creştere – de
12,7 ani la bărbaţii etiopieni. SVS a crescut la bărbaţi cu mai mult de cinci
ani în 42 de ţări, faţă de 37 de ţări la femei, şi a scăzut în 21 de ţări
pentru bărbaţi şi în 11 ţări pentru femei.
În România, SVS este de 60,9 ani (faţă de
58,1 ani în 1990) la bărbaţi şi 66,1 ani (62,7 ani în 1990) la femei.
Durerea
de spate şi depresia, cele mai debilitante
Din
cele 291 de boli şi vătămări de pe lista GBD a cauzelor, 289 produc
dizabilitate, definită ca pierderea pe termen scurt sau lung a sănătăţii, fiind
identificate 1.160 de sechele ale acestora. Prevalenţa globală pentru aceste
sechele variază între unu şi 350.000 de cazuri la un milion de oameni. Între
cele mai frecvente 50 de sechele se află patru afecţiuni orale (cariile dinţilor
permanenţi aflându-se chiar pe primul loc), patru boli dermatologice, afectând
în total peste două miliarde de oameni, cauze neurologice precum cefaleea de
tensiune (locul doi) şi migrena (locul trei), durerea lombară şi cervicală,
pierderea auzului şi a vederii (care afectează 1,3 miliarde, respectiv 660 de
milioane de oameni), boli mintale şi comportamentale (anxietatea şi depresia) şi
afecţiuni respiratorii – BPOC şi astmul. În ce priveşte anii trăiţi cu
dizabilitate (ATD), calculaţi prin înmulţirea prevalenţei unei sechele cu
greutatea dizabilităţii sale – a cărei valoare variază între 0 (sănătate
perfectă) şi 1 (moarte), suma acestora în 2010 pentru toate cauzele a fost de
777 milioane, faţă de 583 de milioane în 1990, creşterea de 33% fiind
explicabilă prin înmulţirea şi îmbătrânirea populaţiei. În ciuda modificărilor
petrecute în timp în tiparele mortalităţii, principalele zece cauze de ATD au
fost aceleaşi ca în 1990: durerea de spate (83,1 milioane ATD), depresia (63
milioane), anemia feriprivă, cervicalgia (33,6 milioane), BPOC (28,8 milioane),
alte afecţiuni musculoscheletale, anxietatea (26,8 milioane), migrena (22,3
milioane), diabetul (20,7 milioane) şi căzăturile (19,5 milioane).
Nota de plată a bolilor
Anii de viaţă ajustaţi la dizabilitate
(AVAD) sunt o măsură a pierderii sănătăţii, contabilizând anii de viaţă sănătoasă
pierduţi prin deces şi prin boli neletale. În 2010, totalul AVAD a fost de 2,49
miliarde, 31,2% din ei fiind reprezentaţi de anii trăiţi cu dizabilitate (faţă
de 23,3% în 1990) şi 68,8% – anii de viaţă pierduţi prin deces. 54% din totalul
AVAD a fost urmarea bolilor netransmisibile, 35% a celor transmisibile,
materne, neonatale şi nutriţionale, iar 11% a rănirilor, în 1990 proporţiile
fiind de 43%, 47% şi respectiv 10%.
Este evidentă şi modificarea distribuţiei
poverii pe grupe de vârstă: copiii cu vârste sub cinci ani reprezentau 41% din
AVAD în 1990, faţă de 25% în 2010. În aceeaşi perioadă, povara bolii a crescut
pentru adulţii de 15–49 de ani, de la 27% la 35% din AVAD, creşteri
înregistrându-se şi pentru următoarele grupe de vârstă. Bărbaţii suportă 55%
din povara bolii, fiind depăşiţi de femei doar după 70 de ani.
Primele zece boli, după contribuţia la AVAD,
în 2010, sunt cardiopatia ischemică, infecţiile respiratorii inferioare, AVC,
diareea, HIV/SIDA (care au urcat de pe locul 33 în 1990, cu o creştere de
351%), durerea de spate, malaria, complicaţiile naşterii premature, BPOC şi
accidentele rutiere. Cauzele cu cele mai mari creşteri, chiar dacă nu se numără
între primele 25, au fost glaucomul şi degenerescenţa maculară, demenţa şi
boala Parkinson, fibrilaţia atrială, boala vasculară periferică, hiperplazia
benignă de prostată şi cancerul renal. Cele mai mari scăderi le-au avut diverse
boli infecţioase: rujeola, tetanosul, rabia, tusea convulsivă, bolile diareice,
infecţiile respiratorii inferioare, sifilisul, leishmanioza şi ascarioza.
Numărul absolut de AVAD a scăzut în Asia
Centrală, de Sud, Est şi Sud-Est, în Europa Centrală şi de Vest şi regiunea
andină a Americii Latine. Cele mai mari creşteri s-au petrecut în centrul,
vestul şi sudul Africii subsahariene.
Riscuri evitabile
Pentru
ajustarea politicilor publice, la fel de importantă ca măsurarea poverii bolii
este determinarea contribuţiei pe care factorii de risc potenţial modificabili
o aduc la aceste boli. În cel de-al şaptelea studiu al seriei, cercetătorii au
identificat factorii majori de risc şi au estimat expunerea la aceştia în
diverse perioade de timp, în cele 21 de regiuni ale lumii, pentru ambele sexe şi
la diferitele grupe de vârstă. Contribuţia fiecărui factor de risc la povara
globală a fost calculată atât prin numărul de decese, cât şi prin cel al AVAD.
Per total, cei mai importanţi factori de risc au fost, în ordine,
hipertensiunea arterială (responsabilă pentru 9,4 milioane de decese), fumatul
(6,3 milioane), consumul de alcool (cinci milioane), poluarea din casă (3,5
milioane, în scădere faţă de 4,4 milioane în 1990), dieta săracă în fructe,
indicele crescut de masă corporală, hiperglicemia à jeun, greutatea scăzută în copilărie (prima cauză în 1990, cu 2,3
milioane de decese, în prezent responsabilă pentru 860.000), poluarea
ambientală şi inactivitatea fizică. La nivel regional, importanţa factorilor
este diferită. Malnutriţia, poluarea aerului, alăptarea suboptimală au fost
principalii factori în cea mai mare parte a Africii subsahariene, alcoolul s-a
situat pe primul loc în Europa de Est şi America Latină, iar în cea mai mare
parte a Asiei, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, cel mai important factor de
risc a fost HTA; indicele de masă corporală crescut este în capul listei
factorilor de risc în Australasia şi sudul Americii Latine. În Europa Centrală,
unde este încadrată şi România, primii zece factori de risc sunt HTA, consumul
de alcool, fumatul, inclusiv cel pasiv, indicele crescut de masă corporală,
hiperglicemia à jeun, inactivitatea
fizică, dieta săracă în fructe, dieta săracă în nuci şi seminţe, dieta bogată
în sodiu şi colesterolul total crescut.
Provocarea lansată de
GBD 2010
Cele
şapte articole au fost însoţite şi de comentariile şefilor unor importante
instituţii internaţionale. Dr. Margaret Chan, directorul general OMS, atrage
atenţia, la fel ca autorii studiilor, că, în anumite privinţe, există diferenţe
între estimările GBD 2010 şi cele ale OMS sau ale altor organisme ONU, datorate
cel mai adesea utilizării unor tehnici statistice diferite, nu realităţilor din
teren. Directorul general OMS şi-a anunţat intenţia de a convoca, la începutul
anului viitor, consultări în vederea îmbunătăţirii estimărilor, care să
sprijine deciziile de sănătate publică la nivel naţional, regional şi global.
Dr. Margaret Chan a subliniat însă nevoia îmbunătăţirii evidenţelor sanitare,
în special în ţările cu venituri medii şi mici, astfel încât importanţa
diverselor modele statistice să scadă.
Jim
Yong Kim, directorul Băncii Mondiale, consideră că provocarea pe care GBD 2010
o lansează este de a avea argumente riguroase pentru criteriile folosite în
deciziile politice luate la diferitele niveluri. Studiul demonstrează reuşitele
din ultimele două decenii, dar şi noile ameninţări, fiind necesară adaptarea la
povara crescândă a bolilor netransmisibile şi la trecerea de la mortalitatea
prematură la anii trăiţi cu dizabilitate. Directorul BM opinează că, pentru a răspunde
noilor realităţi, sistemele locale şi naţionale de sănătate trebuie întărite
sau chiar transformate, iar politicile şi investiţiile în toate domeniile, de
la asistenţa socială la sistematizarea teritoriului – reevaluate.