Lucrez cu studenţii din octombrie 1987 – în primii trei ani și jumătate, ca asistent benevol. În România nu se dădeau de foarte mult timp examene pentru a putea deveni asistent universitar sau pentru a putea promova. Nici examene pentru a deveni medic specialist nu se mai dăduseră de foarte multă vreme. Absolvenţii Facultăţii de Medicină puteau deveni stagiari pentru trei ani și apoi inexorabil mergeau într-un sat, pentru alţi cel puţin trei ani.

Sacrificiul martirilor din decembrie 1989 a schimbat și acest lucru. Din 1990 s-a revenit la rezidenţiat, iar în 1991 am dat examen, devenind asistent universitar titular. Am lucrat cu peste 9.000 de studenţi. În primii ani aveam chiar și șapte-opt „intrări” pe săptămână (lucram cu 7-10-12 grupe). Acum urma să îmi cunosc studenţii afgani.

Peripeţiile drumului spre Kabul au început încă dinainte de plecare. Au continuat foarte rapid, la 3 dimineaţa, când în aeroportul din Cairo m-a întâmpinat un necunoscut și m-a însoţit către un hotel. Nu mi-a fost teamă, dar îngrijorat am fost. Modul cum am scăpat de vaccinarea anti-febră tifoidă ar putea fi inclus într-o nuvelă de sine stătătoare. Iar despre cum era organizată „banca” de la care am primit o sumă de bani pentru a mă putea descurca o vreme (salariul urma să fie plătit cu o scurtă întârziere... de trei luni) s-ar putea spune măcar o snoavă.

Schimbare de traseu

Mai târziu, în zborul spre Dubai „m-am grozăvit” și am cerut mâncare picantă (reacţia fiind de nedescris, putând provoca și râs, și plâns – în hohote). Cine să se fi gândit în seara plecării, la București, că ţinta Islamabad nu poate fi atinsă din cauza unor ameninţări de atac cu bombe? Avionul a schimbat direcţia (informarea a fost primită în timp ce ne aflam la mare altitudine) și am aterizat la Karachi, la o destul de mare distanţă de obiectivul final.

În ziua următoare am pornit spre Kabul și am traversat în zbor un teritoriu complet maroniu: râurile (sau ce mai rămăsese din râuri), câmpurile, munţii, tot. Localnicii mi-au spus că nu mai plouase de peste un an. Dacă în avionul Emirates, spre Dubai, totul era plin de veselie (mai puţin dumicatul asezonat din belșug cu cel mai iute chili pe care l-am atins în viaţa mea), iar însoţitorii și însoţitoarele de bord încercau să te facă să te simţi ca acasă, lucrurile s-au cam schimbat ulterior. Durata călătoriei fiind atât de mare, iar posibilităţile de a lua legătura cu cei de acasă, atât de mici, stresul era pe măsură (fiind obișnuit să îi anunţ relativ frecvent ce se petrece cu mine). Părea un preludiu pentru dificultăţile ce vor urma.

Destinaţia

Însă, întotdeauna se poate și mai și. Angajaţii „casei de oaspeţi” din Karachi mi-au spus că vor anunţa la Kabul tot ce s-a petrecut și că biroul OMS este informat despre ziua și ora la care ajung. Am coborât din avion (în care se mai vorbea încă în engleză) și am ajuns la vamă, unde am trecut la explicaţii prin semne. Bagajul bine controlat a reintrat în posesia mea și mă pregăteam să văd pe cineva cu o foaie de hârtie pe care îmi este scris numele, pentru a merge în fine în locul ce „mă aștepta” pentru aproape un an.

Surpriză! Nu mă aștepta nimeni, nu părea să îi pese cuiva că am ajuns în Kabul. Stăteam dezorientat, după multe zeci de ore de călătorie, și aproape că nici nu mai mă întrebam ce va urma. Rând pe rând, vorbitorii de limbă engleză erau preluaţi de mașini și plecau, iar eu continuam să sprijin bagajul când un american care lucra la o altă agenţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite m-a întrebat cine sunt și unde trebuie să ajung. Mi-a spus că sediul lor este aproape de sediul OMS și așa am ajuns și eu la destinaţie.

Era doar începutul.